Trăim într-o simfonie imaterială și credem că suntem dirijorii. Sau poate compozitorii. Mereu pe fugă, și mereu nesiguri, încercând să adăugăm încă un vers la o operă ce pare să nu aibă sfârșit. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, acumulăm și nu ne dăm seama de aceasta.
Sau abordăm un alt ton și descoperim fericirea minimalismului. Poate nu în grai complet nipon, ci doar în spirit. Nu rămâne casa goală, de parcă ar fi dată spre închiriat. Dar nici nu prea găsim multe obiecte fără rost de care să ne împiedicăm. Acesta ar putea fi un ideal.
Obiectele vorbesc. Și nu doar un smartphone sau o chitară. Toate spun câte ceva. Despre noi. La fel ca în Toy Story. Jucăriile sunt vii și ne bârfesc pe la spate. Pentru că ele ne știu mai bine decât ne știm noi înșine. Ele reprezintă o extensie a dorințelor și viselor noastre. Sau poate sunt o întrupare a exceselor. Prea multe cămăși, prea mulți pantofi, prea multe ceasuri!
Ne afișăm orgoliul și părerea despre noi prin obiecte. Dacă altcineva ne spune că suntem buni, arătăm aceasta și prin ce avem. Spune-i cuiva că e foarte inteligent și va crede că are nevoie de cărți ca să-și clădească o minte și mai măreață. Ar putea crede că e privilegiul său ca să aibă cât mai multe, de parcă mintea nu are orizont și hotare. Sau spune-i cuiva că e frumos, și își va strânge o orchestră de instrumente de îngrijire care să asigure coerența între bârfă și realitate.
Unele obiecte se lipesc de noi fără să vrem. Sunt suveniruri, mici frânturi rupte de trecut care rămân pe rafturi, în sertare, uitate, mucegăite, sau puse la loc de seamă. Trecând prin viață tragem după noi aceste bucățele de material care capătă sens de îndată ce ne gândim la ele.
Dar cine e stăpânul? Că am putea crede că noi suntem. La noi sunt cardurile de credit, noi ne golim portofelele. Noi comandăm, un alt cuvânt cu mai multă greutate. Dăm o comandă și în câteva zile primim produsul la ușă. Dacă nu ne place, îl trimitem înapoi. Suntem mulțumiți pentru că este al nostru. Croit pentru noi.
Și totuși ele au putere. Ne fac să le cumpărăm, să ne umplem casele cu ele. Mai ales la despărțire e greu. Chiar și dacă nu au patina nostalgiei tot e greu să zici la revedere. Privești un uscător stricat și vezi banii cu care l-ai cumpărat. Schimbi un televizor și vezi în ecranul mai puțin plat efortul cu care l-ai cumpărat. Dar i-a trecut timpul. Noi suntem călăii și judecătorii.
Obiectele au dată de expirare. Nu le mâncăm dar ne împodobim cu ele, chiar și cu cele imobile. Viața noastră se înnoiește pe an ce trece, obiectul rămâne același. Nu ne dăm seama din prima, dar odată și odată ni se vor deschide ochii. Poate se va rupe, va scârțâi, nu se va mai aprinde. Ne va răni. E timpul pentru ceva nou. Nou și pe cale să fie îndrăgit. Până când se va strica și acela. Și repetăm ciclul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu