Acum mulți ani am avut harul de a ajunge la Muzeul Egiptului. A fost o supraîncărcare de informații, imagini, mirosuri și sunete. Am înțeles prea puțin și aș fi cerșit după mai mult timp. Una din marile atracții era camera mortuară a lui Tutankamon, o expoziție ce dezvăluie conținutul locului de îngropăciune a celui mai faimos faraon egiptean.
V-am spus că era uriaș? Un hol lung, plin cu tot felul de lucruri, de la care de luptă (în mărime naturală) până la piepteni, toate obiectele necesare pentru viața de apoi. Cei curioși pot găsi pe internet informații mai detaliate.
Pe mine mă interesează tocmai această bogăție și risipă în același timp. Da, vorbim despre o concepție despre lume și lumea de apoi cu totul diferită, dar parcă și astăzi sunt mulți oameni care ar dori să aibă un sicriu suficient de mare încât să-și poată înghesui în el casa, mașina și tot ce au agonisit.
Subiectul e vast, dar acum aș vrea să mă gândesc doar la un aspect. Trăind într-o societate consumeristă ne găsim înconjurați de lucruri. Cumpărăm ce ne trebuie, dar mai ales ceea ce nu ne trebuie. Și mai există acea zona gri, foarte îngroșată, cu subtitlu, poate o să-mi trebuiască vreodată.
Și eu sunt mare vinovat, nu dau cu piatra. Am avut etapa mea în care am crezut că e necesar și vital să am multe. Nu, nu gadgeturi, nici haine, nici zeci de parfumuri. Am avut și eu sensibilitățile mele. Pe toți zeul Algoritm ne-a prins în plasa lui și ne hrănește după poftele ascunse în spatele tastelor noastre.
Odată cu timpul te schimbi (așa ar trebui). Și dacă tu nu mai ești aceeași persoană care a fost acum zece sau douăzeci de ani, și mediul în care trăiești se va schimba. Hainele rămân mici, îți schimbi gusturile în ceea ce privește parfumurile, nu ai nevoie de un birou făcut pentru un PC dacă ai un laptop subțire etc.
În mod normal faci eforturi ca mediul să se schimbe pentru a arăta această nouă etapă. Ceea ce înainte era excelent și necesar, acum e ceva care îți stă în cale, te încurcă. Dacă nu are valoare sentimentală, locul său este în șifonierul cuiva care are nevoie de el, sau la gheena de gunoi.
Dacă am păstra în jurul nostru fiecare detaliu al vieții noastre, al evoluției noastre, ne-am îneca. Orice ruptură e dureroasă, costă, înseamnă și acceptarea unor greșeli trecute, unor mentalități care nu mai sunt vii. Dar trebuie făcută. Pentru că orice relicvă a trecutului nu va face altceva decât să te țină pe loc. Sau mai rău, să te tragă înapoi. De ce să mergi înainte când uite ce bine e aici, înconjurat de ceea ce am strâns până acum.
A da, a elibera spațiul. Chiar și verbul folosit pentru această detașare subliniază bine ideea. Nu poți să-ți desfaci aripile pentru a zbura dacă pe ele sunt așezate desăgi cu bunuri care nici nu-ți sunt pe plac, dar care reprezintă ziua de ieri. O greutate, o piatră care te trage înapoi. Nimic nu crește, totul rămâne la fel. De fapt, te pipernicești. Nu mai ai voința să mergi înainte. De aceea, trebuie să renunți. Pentru a-ți regăsi orizontul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu