O vorbă veche din popor spune că atunci când ești pe puntea dintre ani, poți distrage atenția vârstei plecând la drum. E drept, asta s-ar putea să fie și ceva pe care l-am inventat tocmai în acest moment ca să sune interesant și confuz în același timp.
Butada pleacă de la două realități ce au împlinit deja o săptămână de memorie: am trecut pragul unei vârste și am plecat de acasă pentru câteva zile. Un plan ticluit cu greu pentru că împrejurimile Aradului au fost puricate din perspectiva locurilor frumoase de văzut. E drept, dai cu mătura mai scapi fire de praf, și har Domnului România este mare. Fapt e că pe 9 septembrie am plecat de acasă având ca destinație un sătuc din inima județului Hunedoara, Banpotoc.
E genul de loc de care nu a auzit nimeni dar care a fost ridicat la rangul de atracție prin pasiunea unui om. Dacă numele satului ridică semne de întrebare, ceea ce se găsește pe teritoriul acestuia este mult mai familiar. Auzind de Grădinile lui Zoe sau pe limba verișorilor noștri, Giardini di Zoe, se aprinde un beculeț chiar și în mintea celor care nu au o bună localizare a județului de origine.
Până în zilele acestea nu s-a găsit drum până la poarta acestei grădini fermecate, deschise în urmă cu câțiva ani de către un antreprenor italian cu gust pentru frumos. Mă știți, sunt omul care preferă orașele renumite pentru cartierele bogate în istorie, dar nu strâmb din nas în fața unei astfel de oferte în aer liber.
Grădinile se află la o distanță nesemnificativă de orașele mari din zonă, iar călătorii de departe pot să urce pe autostradă până aproape de intrarea în sat. Apoi urmează o drumeție rustică și întâlnirea cu obiectivul dorit. De îndată ce urci pe drumul pietonal ce te duce la marginea labirintului vegetal, simți că ceva e pe cale să se schimbe.
Nu am să vă povestesc detalii despre felul în care arată Grădina, despre ceea ce se poate găsi acolo, rețelele de socializare m-au depășit în izgonirea surprizei. V-aș putea recomanda o atitudine relaxată, un îndemn de a nu ține permanent ochii în telefon, căutând cea mai bună fotografie. E un loc bun de reculegere, reîncărcare și împăcare a trupului cu un mediu mult prietenos lui. Cine n-a fost trebuie să corecteze această eroare cauzată cel mai probabil de lipsa de timp.
După câteva ore de destindere, ne-am întors la locul de cazare. Deși plecarea a fost făcută din scurt, am reușit să găsim o gazdă ideală pentru o noapte de refacere. Aș putea spune că nici dacă aș fi căutat îndelung, nu aș fi nimerit un loc mai bun. Situată tot în satul Banpotoc, am poposit la Vila Castelul Maria.
Este un alt loc care pune capăt îndoielii pentru a stârni mirare. De exemplu, am fost luat prin surprindere de faptul că acea pensiune chiar se află într-o locuință nobiliară, a cărei origine se găsește undeva pe la începutul secolului al XX-lea, înainte sau după Primul Război Mondial. Clădirea este restaurată ca atare, situată în centrul unui părculeț cochet, completând imersiunea în natură începută la Zoe.
E nevoie de o lupă cu dioptrii mari pentru a băga ceva de vină acelui loc. De la personalul care îți creează toate condițiile pentru o ședere confortabilă, la ambianța boierească, mâncarea deosebită și deschiderea pentru cultură, prin cărți așezate strategic în salonul mare pentru a fi răsfoite și aprofundate, are ceva pentru fiecare călător ce caută un loc de odihnă. Ca o ultimă notă de apreciere, am fost încântat de felul în care s-au păstrat trăsăturile clădirii de patrimoniu, îmbinate cu necesitățile actualizate ale ospitalității.
A doua zi, dis-de-dimineață am pornit în drumul spre casă, nu înainte de a face un ultim popas. Pentru a rămâne în tema princiară, am ales să ne îndreptăm spre unul din monumentele reprezentative ale Hunedoarei, castelul Corvinilor. Chiar dacă ploua mărunt, nu era destul pentru a alunga motivația descoperirii.
Pentru mine Castelul Huniazilor a fost un loc redescoperit la diferite vârste. Prima dată am ajuns într-o excursie în clasa a IV-a și de atunci am mai ajuns de câteva ori. Acum mi s-a părut cel mai accesibil, gata să fie explorat în lung și-n lat. Probabil în trecut unele camere erau inaccesibile pentru că erau în renovare. Dar astăzi, turiștii se pot plimba de-a lungul și de-a latul imensului edificiu.
Evident a fost o plăcere să mă învârt prin felurite săli și să observ exponate noi și perspective diferite. Totuși, parcă lipsește ceva, și aici istoricul e înlocuit de scriitorul pretențios. Știu că toată conducerea castelului va citi această amărâtă de postare așa că vreau să ofer niște idei gratuite (iertați-mi modestia).
Senzația pe care mi-a oferit turul castelului este aceea a unei clădiri deschise în special pentru specialiști. Adu studenții la istorie (și istoria artei) din București sau Cluj și plimbă-i pe acolo, le poți ține o lecție de istorie despre fiecare colțișor. Sigur o să fie ghiftuiți cu informație. Dar pentru omul simplu care vine să caște gura, ce rămâne? Cu siguranță că va reține până la sfârșitul vieții sale trăsăturile ferestrelor din lapidariul renascentist și va capabil să facă diferența de exponatele din lapidariul gotic.
Exagerez puțin, dar parcă ăsta ar fi baiul. Ca să reiau motto-ul legendei fântânii, apă ai dar suflet n-ai, dacă am adăuga puțină inimă pe ici pe colo, ar fi cu adevărat un loc memorabil. Într-o sală se aflau pe niște manechine rochii de epocă. Cred că ar fi avut un impact mai mare pentru vizitatori, printre care copii, dacă niște domnișoare sau doamne ar fi purtat astfel de rochii, ar fi stat la piesele de mobilier, imitând ritualul înfrumusețării de pe vremea Corvinilor. Cum ar suna un serviciu de închinare în capelă? Sau cine n-ar vrea să vadă la fața locului cum se făcea mâncarea în bucătăria castelului?
Vorbesc cu ușurința visătorului care nu trebuie să-și bată capul cu avize și cu bugete, e drept. Și până la un punct, turiștii vin și așa. În orele petrecute acolo am auzit o sumedenie de limbi, de la spaniolă, engleză, cehă și germană, așa că nu mă tem pentru popularitatea castelului. Dar astfel de activități imersive ar putea să ofere o profunzime nouă vizitării și l-ar face și mai atractiv. E părerea mea subiectivă, care nu mi-a afectat deloc turul cu adevărat încântător. Ah, am văzut și o expoziție de tablouri cu adevărat remarcabilă, realizate de tineri artiști cu adevărat talentați.
Au fost multe pentru două zile, dar era nevoie pentru ca vârsta să-și uite pragul pe care l-a urcat. Așa spun legendele proaspăt inventate. Fapt e că mi-a plăcut și e drum bun parcurs până în Hunedoara, un ținut plin de atracții ce merită experimentate cu ochii, cu mintea și cu inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu