Se apropie anul de final, avem planuri pentru anul viitor (să ajungem să le și punem în practică), dar nu putem încheia fără focuri de artificii. Am tot mers asemenea unei albine din serii de cărți în serii de cărți și am zis să închei cu unul din marile insuccese de cititor. E tare paradoxal, cam ca în cazul lui Simmons și Hyperion. Dar și puțin mai complicat.
Am citit în liceu Jocul lui Ender, apoi Vorbitor în Numele Morților. Am început de două ori Xenocid, dar m-am blocat destul de repede și l-am lăsat jos. Cumva similar cu Hyperion, doar că pentru acea serie nu existau volumele în limba română și nu aveam cum să pun mâna pe ele. Până am făcut-o. Și pentru că de la Simmons am început, acum un an, am zis să pun funda terminând seria și sperând să aibă un final mai satisfăcător.
*știu, mai există și Saga Umbrelor, dar aia rămâne pe începutul noului an (sper).
Acum, despre Ender. Asta ar fi a treia oară când citesc romanul, o premieră impresionantă având în vedere că am multe cărți pe care aș vrea să le recitesc, dar nu apuc pentru că sunt atâtea altele noi ce mă trag de mânecă. Prima dată am citit atunci în liceu. Am mai citit încă o dată, bănuiesc că pe vremea când apăruse filmul (2013), înainte să văd cât o să adauge pe peliculă, sau după ca să-mi umplu supărările. Și acum, pentru ca să iau seria de la capăt.
O zic din start, e o carte bună. Adică, clasică. Își merită toate aplauzele, toate punctajele bune și aprecierile. Nu prea aș putea spune mai multe din partea asta. Povestea e bine știută. Ender Wiggin intră într-o școală militară, pregătit pentru a deveni cel mai capabil lider militar în războiul cu gândacii, o rasă extraterestră ce ne-a atacat deja de două ori. Doar că nu totul e ceea ce pare și răsturnările de situație vor fi de-a dreptul șocante.
Poate părea paradoxal, dar în niciuna dintre lecturi, nu am fost atras de partea militară a cărții. Am putea spune că într-un fel nici Card nu a încercat să glorifice războiul sau acea atitudine belicoasă. Era o nevoie, un rău necesar pentru supraviețuirea speciei. Motivația m-a dus cu gândul la opera lui Cixin și teoria pădurii întunecate. Rasa umană trebuie să atace sau să fie distrusă. Probabil autorul chinez a avut în gând și opera lui Card atunci când și-a compus propriul roman.
Dacă nu este despre război, despre ce este? Despre oameni. Despre iubire. E atât de paradoxală situația, dar de data asta e mult mai evident în subtextul cărții. Drama psihologică a lui Ender, supus unui regim imposibil pentru a fi forjat într-un supergeneral, prezintă conflicte din adâncul sufletului său sfâșiat. Plecat dintr-o casă în care era persecutat de fratele său și având un singur sprijin în sora lui, Valentine, de la o școală în care era privit cu neîncredere din cauza posturii sale de terț, al treilea născut într-o lume suprapopulată, va da de și mai multe greutăți.
Superiorii săi militari sunt de asemenea văzuți din două unghiuri. Ca tartori nemiloși ai băiatului, dar în același timp resimțind povara cruntă pe care o așază pe umerii slabi ai lui Ender. Folosesc toate resursele, răsturnând reguli cu singura țintă de a-l face pe Ender să devină mai abil, mai isteț, mai letal.
Un fir narativ care m-a făcut inconfortabil, și care a devenit și mai cumplit de real e cel legat de Peter și Valentine. Rămași pe Pământ cei doi își creează identități virtuale a unor lideri de opinie care ajung să aibă o voce atât de puternică încât influențează politici naționale și internaționale. Trăim în epoca manipulărilor online și e de-a dreptul șocant să vezi astfel de abordare într-un roman scris în anul 1987, chiar SF.
Revenind la Ender, deasupra sa planează o luptă referitoare la identitatea sa. Este el din natură un criminal, care-și învinge toți dușmanii, asemenea lui Peter, sau este în stare să iubească, așa cum i-a demonstrat-o Valentine de-a lungul anilor? Pentru că este un roman bun, nu oferă un răspuns clar și răspicat, preluând din complexitatea inerentă vieții.
Nu mai am multe de spus, am fost din nou dat pe spate de Jocul lui Ender. Este la fel de bun ca înainte, încă mai poți găsi mici amănunte noi la o a treia citire, este bine închegată, suficient de scurtă și totuși profundă. Pentru cei care se tem să se lege la cap cu serii de cărți, se poate citi ca un roman stand alone. După ce ai citit ultima frază o poți considera un final. Poți lăsa ca imaginația să completeze restul poveștii, fără a te apuca de continuările publicate.
Pentru cei care nu au ales calea aceasta, ne vedem tot aici, discutând despre o carte la fel de bună, dar din alt punct de vedere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu