Oameni buni, imposibilul a devenit realitate. De atâta vreme am trăit cu teama în suflet privind pe raft la imensitatea de cărți din seria asta. Nu mi-era dat să le citesc. Și totuși, am făcut-o. am ajuns la poalele Turnului Întunecat și pot să vă spun ce am văzut acolo. Fiind ultima carte din serie evident că vor urma spoilere masive, așa că fiți avertizați, intrați pe un tărâm periculos.
Revenind la început, Cântecul lui Susannah se încheie în coadă de pește fără a ști cine mai scapă cu viață și cine moare. Jake și părintele Callahan pleacă în salvarea lui Susannah, Roland și Eddie încă rămân în prezentul lui 1977 și fiul Miei este gata să se nască. Pot spune doar că în acest punct King reușește să încheie cu fundă acțiunea din romanul anterior.
Totuși pericolul iminent nu dispare ci devine mai pregnant. Din poziția în care se aflau puteau face două lucruri. Să distrugă așezământul în care locuiau Sfărâmătorii, copiii cu puteri paranormale ce lucrau la distrugerea Grinzii și a puterii Turnului sau să-l salveze pe Stephen King permițând să scrie cărțile și să permită realității să meargă mai departe. Oricât de ciudat sună o parte integrantă a cărții se leagă de însăși autorul romanelor.
Fără a intra în multe spoilere am să zic că ambele sarcini sunt rezolvate cu brio, dar și cu sacrificii dureroase. Odată ce aceste două misiuni sunt împlinite rămâne doar ultima porțiune a drumului înspre Turn sub amenințarea continuă și iritantă a lui Mordred. Iar la final Roland va reuși să privească cu proprii ochi obsesia sa și să se confrunte cu Regele Purpuriu.
Bun. Mai mult chiar nu pot spune. Verdictul este inegal, așa aș zice. Nu sunt original dar cad în tabăra celor care remarcă o diferență de stil între primele 4 cărți și ultimele 3, primele având o componentă emoțională dar și stilistică mai apăsată. Nu dau nicio recomandare. Dacă ai citit 6 cărți până aici nu te vei opri la ultima.
Acum, trecem la spoilere
Asta înseamnă că vei citi răsturnările de situație cele mai șocante.
Dacă nu ai citit cartea fă bine și revino când o să faci asta.
Nu-ți va ajuta cu nimic să descoperi aceste revelații de pe un amărât de blog.
Ești de acord cu mine, nu?
Ai plecat, nu?
Și dacă încă ești aici, înseamnă că ai citit deja cartea și vrei să treci iarăși prin chestiile super mișto și super enervante, nu?
Ok. Urmează spoilere. Evident.
Wow, ce final de serie. În introducerea primei cărți King spunea că nu a vrut să-l copieze pe Tolkien. Pot spune cu mâna pe inimă că i-a reușit. Ce a făcut el este diferit, dulce-amar și în multe cazuri complet enervant.
E o carte emoționantă. Cine ar putea alege cel mai dureros moment, între moartea lui Eddie, a lui Jake și a lui Ete? Toate te lovesc la fel de puternic chiar dacă poate nu te aștepți la ele (ca în cazul lui Eddie) sau sunt evidente (Olan, ufff). Deci nu e genul de carte pe care o duci la picnic... și poate nu e de citit într-un mijloc de transport în comun, în caz că te podidesc lacrimile.
King introduce aici personaje noi care duc acțiunea mai departe, aduce o figură cunoscută din trecut la care nu mă așteptam și alte personaje al căror rol este de a încheia povestea. Patrick, la tine și la blocul tău de desen mă uit. Mai este și Odd Joe, secțiunea aceea fiind stresant de citit cu tot finalul în stil antic grecesc.
Chiar și în ultimul volum King oferă profunzime lumii/lumilor pe care le creează și le îmbogățește cu noi colțuri neexplorate și istorisiri fabuloase. Se folosește și de elemente din alte opere, folosindu-se de concepte de-ale lui Asimov, Tolkien sau CS Lewis încât mă gândeam că doar Frank Herbert lipsea de la strigarea catalogului. Asta e doar o doagă lipsă de la subsemnatul.
Lucruri deranjante? Două mari și late. Primul, moartea lui Walter. Am citit o grămadă de postări pe Reddit și înțeleg că pentru King răul este ridicol și nu o sursă de putere nemărginită. Dar felul în care Omul în negru își găsește sfârșitul este anticlimactic la puterea a zecea. Nu m-aș fi așteptat la un duel de western între el și Roland, dar măcar ceva mai de impact. Deși ideea că bătăușii sunt fragili ca o trestie în vânt are o sonoritate bună.
Mordred, fiul lui Roland și al Regelui Purpuriu! Câte așteptări au avut cititorii și cât de dezamăgiți de moartea sa. Din toate scenariile posibile acesta este unul dintre cele mai slabe. Nu interacționează cu ka-tet-ul decât din depărtare, nici nu atacă, nici nu hotărăște să se alăture. Iar confruntarea finală este destul de clișeică, care primește importanță prin moartea lui Ete. Într-un fel, privită oblic, prezența sa poate să aibă sens, asta rămâne la latitudinea gustului fiecărui cititor.
Finalul? Roland și un tânăr deus ex machina ajung la poalele Turnului și se luptă cu Regele Purpriu. Asta e critica mea cea mai mare: hoțoaice? Really? Pentru ce în confruntarea finală din Turnul Întunecat, stăpânul răului folosește o minge din Harry Potter? Asta da decizie scrântită. Și spre surprinderea multora, nu Roland îl înfrânge pe Rege, ci Patrick folosindu-și talentul său ascuns. Într-un fel e interesant, puterea artei și așa mai departe, dar în același timp, parcă lipsește ceva. Sau poate doar eu sunt încă nemulțumit.
Și ultima treabă, cea mai importantă, nu? Știți ce urmează? Începutul de la capăt. Nu am ascultat de sfatul lui King și am citit până la ultima propoziție care de fapt este prima din Pistolarul. Roland ajunge în vârful Turnului, în fața unei uși și este pur și simplu tras înapoi în poveste, luând totul de la început. Huh?
După cum am scris în prima postare aflasem despre final de mult timp. Nu știu cum aș fi reacționat dacă era o surpriză. Știu că după ce am citit cartea am avut nevoie de un moment de reflecție. Nu se întâmplă des. E și din cauza călătoriei. Ești obosit, extenuat, vrei să te odihnești.
Roland e un personaj complex, nu e Aragorn sau Luke Skywalker, a făcut destul rău pe lângă bine. Dar prin asocierea la ka-tet, îți devine cel puțin familiar dacă nu simpatic. L-ai văzut jelindu-l pe Jake, luptând pentru viața sa și a prietenilor săi, ai văzut cum s-a îndrăgostit și și-a pierdut iubirea vieții, cum a dansat și cum a jefuit o farmacie. Parcă ai vrea ca și el să aibă dacă un happy end, măcar un final bitter sweet. Nu să o ia de la capăt.
E drept, există indiciul legat de cornul lui Eld care se află în trusa cu unelte, un semn că s-a maturizat, dar gândul că va trebui să repete totul drumul iarăși este unul greu de acceptat. Cititorii vor putea să reia ciclul de la început, să treacă prin aceleași aventuri, iar concluzia va fi tot aceeași. Poate King ar fi trebuit să scrie și un final-final în care Roland nu mai face ultimul pas și se eliberează de obsesia Turnului.
Dincolo de aceste nemulțumiri mai mult sau mai puțin colective, a fost o călătorie fascinantă. Am dus-o până la capăt mai ales datorită personajelor, trebuie să recunosc asta. Sincer mă așteptam la ceva mult mai fantastic, mai insolit, dar n-a fost așa. De multe ori pare un western post-apocaliptic, nu că ar fi ceva rău în asta. După părerea mea Cartea Soarelui Nou sau Hyperion Cantos sar calul cu mai multă grație.
Asta nu strică cu nimic valoarea seriei. Este de citit pentru cei care vor o aventură complicată. De multe ori palpitantă, uneori introspectivă, mai puțin de groază, dar cu siguranță de neuitat. Nu aș pune-o sus în topul seriilor preferate, dar nici n-am să zic de rău de ea. Este o lectură pentru cititorii care vor să simtă ce poate face puterea imaginativă a unui autor de-a lungul a câteva decenii. Așadar, dragi călători poate că sunteți gata să începeți primul drum înspre Turnul Întunecat. Aveți prea puțin de pierdut dacă o veți face.
Mă simt cumva împlinit. Mi-am mai doborât o teamă literară. Acum doar serii precum În căutarea timpului pierdut sau Roata timpului îmi mai fac pielea de găină. Dacă 2025 va fi un an cât de cât liniștit, s-ar putea să le dau târcoale. Și ăsta este un efect al Turnului Întunecat. Mulțam-sai!
Ps. Tocmai mi-am dat seama că cele două serii au în titlu cuvânt Timp, iar King de asemenea se folosește de timp în opera sa. O fi și ăsta un fel de comentariu și amenințare plăcută pentru cititorii avizi. Om trăi și om vedea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu