Se pare că asta e vara în care citesc cărți ale autorilor preferați, dar care nu sunt în vârful clasamentului. Mi-e teamă să citesc ceva de Steinbeck sau Malouf.
Am ajuns în fața unei cărți clasice și pășesc cu teamă pentru că mă aflu în fața unei sentințe complexe. De fapt, e greu de găsit un punct de sprijin și o părere solidă. Pentru că nu pot spune că mi-a plăcut cartea, nu la nivelul celorlalte scrise de Hesse, dar nici nu mi-a displăcut. Nu scriu aceste rânduri cu frustrarea viscerală produsă de o carte precum De veghe în lanul cu secară sau Moby Dick. Să explic pe parcurs.
Jocul cu mărgele de sticlă sau JMS pentru că sunt leneș, este un roman lung, fluviu, care este privit cu mare entuziasm și reverență în cercuri elevate și nu numai. Este o carte ce trebuie citită așa că la un moment dat ajunge măcar în vraful de cărți ce merită aprofundate. Din acest punct se despart reacțiile, unele pozitive, altele negative.
De ce este această care specială? Este ultimul roman publicat de Hesse înainte de moartea sa. Dar mai mult decât atât datorită premisei sale fascinante. Într-un viitor nespecificat, după încheierea unui conflict global se hotărăște înființarea unei comunități intelectuale care să aibă în atenție și discuție tezaurul spiritual al umanității. Ca un efect secundar, studiul duce la înființarea jocului cu mărgelele de sticlă.
Aș minți dacă aș spune că vă pot explica exact ce înseamnă asta. Este o activitate care caută să îmbină, să compare și să sublimeze diverse aspecte ale culturii într-o provocare, o tentativă de a da o altă lumină și relevanță acesteia. Poate fi înțeles ca un joc educativ care are mai întâi scopul de a provoca mintea nu de a intra într-o competiție cu tabăra adversă. Drept e că s-ar putea ca această explicație să nu fie pe măsura conceptului. Cine are curajul să citească măcar partea introductivă a cărții va găsi explicat în detaliu regulamentul.
Ce mai rămâne după asta, după acea prefață greoaie și alambicată? Încă vreo 500 de pagini, miezul cărții. Atunci când mă temeam că întreg volumul va fi scris într-o formă academică ce-mi va întinde până la rupere neuronii, Hesse schimbă vitezele. Pentru că avem un protagonist, Josef Knecht, a cărui viață o urmăm încetișor de-a lungul cărții.
Aici lucrurile devin complicate. Sau interesante, depinde de perspectivă. Plonjăm în viața acestui tânăr dotat, capabil, dedicat jocului cu mărgele de sticlă. Îl urmăm și încercăm să-i înțelegem traseul pe măsură ce avansează până în cea mai importantă poziție în cadrul acestui ordin. Ar trebui să fie o lectură interesantă, nu-i așa?
Problema este că lipsește intriga. De fapt, este o carte care nu trebuie judecată după astfel de criterii și căpătând altă greutate. Este mai mult o introspecție vastă ce se folosește de fundalul jocului cu mărgele de sticlă și a celui care se află în vârful piramidei fără a fi cu adevărat împlinit îndată ce va ajunge acolo, împins de evenimente.
În multe pagini aflăm neliniști, întrebări și îndoieli de cele mai multe ori prin dialoguri sau monologuri vaste, observate de la firul ierbii. Nu este o lectură plictisitoare, ci pur și simplu înceată, ajungi la punctul în care înțelegi ce urmează să vină dar trebuie să aștepți până când va fi făcut următorul pas. E o scriitură metodică, să-i spunem pedagogică, dar care testează răbdarea cititorului.
Lucrurile devin cu adevărat interesante spre finalul cărții, deși nu sunt lăsate să dea în clocot. Datorită contactului cu un fost student și prieten care a ieșit din sistemul Castalian (numele ordinului JMS), Knecht își dă seama de o anumită irelevanță a activității lor prin prisma unui război cataclismic ce urma să se desfășoare. În afară de acest avertisment însă nu găsim o analiză mai profundă.
Așa cum se vede din fotografia postării gândul m-a dus la romanul lui Thomas Mann, Muntele vrăjit. Nu am verificat să văd dacă există o legătură directă între cele două opere, dar cel puțin în profunzime ambele tratează aceeași problemă a culturii, a elitei pusă în opoziție cu lumea reală, cu perpetua amenințare a anihilării prin război. Cu toate acestea, la nivel personal, găsesc cartea lui Mann mai satisfăcătoare chiar dacă este cu mult mai lungă decât opera lui Hesse.
Evident gândul mi-a zburat și la Fundația. Din nou, nu știu dacă a citit această carte, dar ideea unei societăți retrase care păstrează patrimoniul intelectual al umanității își găsește forma galactică în organizația lui Asimov. Nu e nimic dincolo de această similaritate de bază, însă nu am putut alunga șoapta comparației în timpul lecturii.
Să vorbim despre final? Nu voi spune prea multe în afară de faptul că este abrupt. Pe măsură ce citeam și era evident că aceea e forma evenimentelor, am devenit frustrat. Mai ales pentru că totul rămâne sub semnul întrebării, deși rămâne un fior de speranță, având în vedere că citim o legendă care a apărut în urma dispariției. S-ar putea ca în realitate lucrurile să fi luat o altă întorsătură.
După final, vine cel de-al doilea. În realitatea cărții, fiecare castalian trebuie să-și inventeze biografii din alte timpuri. Knecht produce trei exemple, primul un șaman primitiv, apoi un duhovnic creștin al deșertului și al treilea un prinț indian renegat. Aceste povestiri scurte se potrivesc mai bine stilului lui Hesse oferind o încheiere favorabilă cărții. De asemenea prezintă din diferite unghiuri relația discipol-maestru în diferite timpuri.
Jocul cu mărgele de sticlă este o carte complexă. Prezintă un scenariu de-a dreptul interesant, lăsând loc imaginației. Cât de reală ar putea fi o națiune precum Castalia în care oamenii să studieze artele și științele de dragul lor, fără a fi prinși într-o mașinărie cu interese secundare? Și cât ar rezista, având în vedere că oamenii preferă alte metode de a-și trăi viața?
Este și o carte despre cunoaștere de sine și libertate. având în vedere povestea de viață a lui Hesse, e evident că Knecht nu va fi mulțumit cu laurii și poziția sa înaltă. Ideea iluminării, a revelației poziției dezavantanjate în care se poate găsi un individ și începutul unui drum nou este clar subliniată în carte. Important e răspunsul la această chemare de a te regăsi.
Revenind la aspecte mai prozaice, s-ar putea să fie o carte descurajantă. Nu datorită complexității limbajului, ci probabil a desfășurării molcome a acțiunii. Unii cititori nu vor fi încântați de forma aleasă de Hesse. Totuși, merită citită măcar ca un testament al curiozității și pentru a pătrunde în atmosfera retrasă a Castaliei. Este o odă închinată idealului, o așteptare care din păcate nu poate fi împlinită într-o lume ce nu privește senin înspre ceruri, ci plin de ură către cei care ne înconjoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu