Nu știu alții cum sunt, dar la capătul unui traseu cu patru vârfuri greu de cucerit, bogate în pagini, simt nevoia schimbului de ritm. Și-acum după ce am virat pe panta Fundației caut ceva diferit. Așa am ajuns la o carte destul de scurtă, dar dăscălitoare pentru a merita lectura. E mai specială pentru că a fost cumpărată dintr-o librărie care s-a închis între timp, Diverta din piața Unirii din Cluj.
Personalitatea lui Petru Creția probabil că se pierde cumva în penumbra culturii, mai ales pentru cei care încă nu au accesat vastul izvor cultural românesc sau abia încep să-l descopere în profunzime, dincolo de numele obligatorii impuse de regimul școlar. De profesie om al literelor, filolog, s-a aflat în apropierea unor proiecte culturale importante cum ar fi traducerea din limba greacă a operei lui Platon sau redactarea edițiilor critice ale operei lui Mihai Eminescu.
Despre tiparul său uman nu pot spune nici eu prea multe, am și eu lacunele mele. Țin minte însă că am citit în cartea Înapoi la argument capitolul dedicat lui și operei sale. Mi-a rămas în minte pasiunea și setea cu care studia Iliada, capodopera lui Homer. Ajunsese să o cunoască cuvânt cu cuvânt, extrăgând din seva lucrării înțelesuri greu de anticipat într-o formă mai relaxată a cercetării.
Totuși, nu despre acea carte vreau să scriu. Despre cea care a apărut tot la Humanitas, ca tot restul operei sale. Pe prima copertă apare un citat din Gabriel Liiceanu care spune că este adevăratul manual de etică al românilor. Să fie exagerat sau nu, rămâne la latitudinea fiecăruia să hotărască. Eu am să-mi spun propria părere.
Prima senzație pe care o creează este aceea de simplitate, de esență. Lucrurile despre care vorbește Creția sunt (sau ar trebui să fie) banale, izvorâte din cei șapte ani de acasă. Într-o societate normală și bine închegată ar suna aproape ridicol. Și totuși, știm prea bine materialul clientului, din care cronicarul nu se exclude pe nedrept.
Avem treizeci și cinci de fragmente, de gânduri condensate care tratează marile autostrăzi ale sufletului. Cinstea, cuviința, bucuria, curajul, nepăsarea, prostia, răbdarea și multe altele sunt atinse, sunt trezite și aduse în fața publicului. Sunt revăzute cu modestie și delicatețe, sunt licitate și expuse. Într-o manieră ce ne aduce aminte de prezentarea înțelepciunii din cartea biblică a Proverbelor, avem și noi de ales ce fel de oameni să fim.
Am găsit cartea reconfortantă și constrângătoare în același timp. Să începem cu finalul. Pentru că vorbește despre lucrurile bune și de dorit, creează acea tânjire de a fi un astfel de om bun, rotund, împăcat. Îți dai seama repede ce mare povară este pe suflet să fii mereu drept și cât de ușor îți anchilozezi spatele sub povara deciziilor zilnice. Oglinda e murdară și trebuie spălată constant pentru a semăna cu acel chip demn de apreciere.
În același timp, volumul este o gură de aer. Când vezi în fața ochilor, în timp reali, răsturnarea deplină a valorilor, disprețul aruncat cu nesăbuință, dispariția respectului și lauda defectelor, ar trebui să ți se întoarcă stomacul pe dos. Asta dacă nu ți-ai donat ultimele fărâme de mobilitate mentală ecranelor și ai ajuns să le dai dreptate în orice decretează.
Niciodată idealul nu se va conforma cu realitatea, dar s-ar părea că nu se mai face niciun efort pentru a urca. Fără să cad în melodramă nu pot să nu văd raportarea individului la individ, limbajul, alegerile și efectele pe care le au la nivel mic și mare. Nicicând puse la îndoială sau privite cu un ochi critic.
Închei pentru că nu sunt multe de spus. E genul de volum care merită citit, care trebuie citit, dar nu doar citit, ci digerat. Faptul că e scurt te poate arunca în capcana unei lecturi facile. Ar merita luat bucată cu bucată și întors pe toate fețele pentru a înțelege pe deplin ce înseamnă aceste valori enunțate și de ce dispar atât de ușor.
O să las niște citate în loc de încheiere. Vor fi mai convingătoare decât ciorba mea de cuvinte:
...fără temeiul respectului mutual nu există deplinătate a demnității individuale (p 18)
Sluga de stăpân rău este la fel de rea ca și stăpânul, oricât de mici i-ar fi prerogativele (28)
Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității (39)
...rostirea adevărului rezidă valoarea lor de oameni, în voința și în puterea lor de a spune adevărul și de a sta martori pentru el, cu orice preț (53)
Omul răbdător are un suflet adânc și puternic, cel lipsit de răbdare este superficial și fără forță interioară (71)
Speranța este și aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduiește încă (93)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu