Dune, Frank Herbert. Impresii

 Credeați că aș fi putut să mă abțin, nu? După ce am recitit Fundația că aș putea să trec pe lângă o astfel de posibilitate. Sunt prea previzibil și îngust în hotărâri ca să nu mă arunc în cele așteptate. Și pentru că nu mai sunt direcționat de nevoia de a înfrânge un clasament, pot face ce vreau. De exemplu să recitesc Dune.

La fel ca în cazul Fundației, am fost mirat de reîntâlniri. Ambele cărți au avut un rol important în călătoria mea literară, le consider printre cele mai fascinante și complexe, totuși nu le-am reîncălzit de prea multe ori. Cred că Dune am citit de mai multe ori ca și operele lui Asimov tocmai pentru că e vorba doar de o singură carte.

Ar fi prima lectură undeva prin 2008-2009. Am mai recitit-o odată tot în timpul liceului, de unde a rămas teribila postare din care reiese că este o carte slabă. Mai apoi urmează o lungă secetă pentru că intrasem într-un câmp mult mai vast. Și se pare că abia în 2018 am recitit cartea, în limba engleză. Și am ascultat-o în 2021 înainte de film, dar aia n-a fost deloc de ajutor.

Revenind, ce este Dune, pentru cei care n-au citit cartea, n-au văzut filmul din 1984, miniseria din 2000 sau cele două filme ale lui Villeneuve? Este un roman publicat cu greu în anul 1965 de către autorul Frank Herbert și reprezintă o mare reușită a imaginației.

La 19.000 de ani după întemeierea unui Imperiu Galactic, o criză mustește sub decorul calm al unui sistem cosmo-feudal. Cea mai importantă planetă este Arrakis, o planetă deșert subpopulată unde se găsește mirodenia, un drog halucinogen care prelungește viața, dă viziuni și asigură transportul spațial. Marile Case se luptă pentru a deține controlul și pentru a avea o cotă parte din investiție.

Casa Harkonnen avea planeta ca fief, dar li s-a poruncit să lase locul Casei Atreides, rivalii milenari. Leto, ducele casei, are drept concubină o Bene Gesserit, adeptă a unei organizații secrete ce manipulează politica imperială, doamna Jessica. Fiul lor, Paul, este talentat și primenit pentru poziția înaltă pe care urma să o primească, fără a se aștepta la marile schimbări ce le stăteau în față.

Relocarea reprezintă de fapt o capcană, o conspirație a Harkonnenilor împreună cu însuși Împăratul contra Atreizilor. Aceștia intră de bună voie căutând un avantaj. Dar când lucrurile sunt date peste cap, Paul și Jessica trebuie să fugă printre fremeni în căutarea adăpostului. Ce se va întâmpla cu acest trib de războinici nobili și fără teamă care sunt legați de o profeție antică și care îl văd pe cel ce pare să o îndeplinească?

Primul lucru, înainte de a vorbi mai departe despre carte. Am căpătat un și mai mare respect pentru filmele lui Villeneuve. Am zis că am ascultat romanul dar mi-e mai greu să rețin dacă nu văd. Spun asta pentru că nu mă așteptam să găsesc atâtea replici din carte inserate în film.

E drept, vorbim despre o adaptare și sunt destule lucruri care nu seamănă între ele, dacă am face o listă ne-ar lua o vreme. Totuși, Villeneueve a făcut o treabă excelentă așezând o suprastructură și construind pe ea, poate anticipând ceea ce Herbert n-a mai subliniat. E blasfemie să spui că filmul e mai bun ca o carte, dar unele aspecte par dacă nu cizelate, măcar par mai bine închegate pe peliculă. Seamănă cu ceea ce a făcut Peter Jackson pentru Stăpânul Inelelor și de asta ambele opere sunt atât de apreciate.

Să ne întoarcem totuși la carte, că despre asta vorbim aici. Care a fost reacția mea, după atâtea citiri și după zgomotul de fond care a fost implantat în minte, conform cu procedeele Bene Gesserit? E un roman excelent, ce pot zice. Dacă la Asimov îi înțelegi mai bine carențele literare, aici sunt mult mai puține ca număr. Herbert are talent atât ca prozator, cât și ca poet, reușind să creeze imagini memorabile, viscerale.

Ceea ce transformă Dune într-un continent este munca de ocnaș a lui Herbert prin care sapă neîncetat în galeriile minții sale pentru a produce un surogat realist al viitorului. Și făcând asta îmbină planul material cu cel mistic, punând la îndoială barierele dintre aceste două părți. E o poveste care în universul ei este veche, fiecare mișcare este un ecou bătrân al deciziilor înaintașilor.

Are în primele capitole o expresie fenomenală, vorbind despre întreaga structură politico-economică a galaxiei drept epave duse de curent (aproximez) și e suficient. Marile Case scârție, fremenii duc din generație în generație promisiunile paradisului verde, mirodenia și-a sedimentat rostul și puterea printre cei puternici, iar Kwisatz Haderach, superomul, este un vis ce va deveni curând coșmarul deplin al civilizației.

Să vorbim puțin structural. Aceasta ar putea fi o slăbiciune aparentă a cărții. Avem patruzeci și opt de capitole. Din acestea, aproape douăzeci se ocupă de perioada de dinaintea plecării pe Arrakis, acomodarea și atacul Harkonnen. Mai apoi fuga lui Paul și Jessica în deșert și acceptarea printre fremeni. Practic, ajunși în acest punct, am trecut bine de jumătate. Mai urmează testul viermelui de nisip, apa vieții și rezoluția cu bătălia Arakeenului.

Ce voiam să spun și au spus-o mulți înaintea mea, de la un punct narațiunea pare să o ia la vale asemenea unui bulgăre de zăpadă ce prinde viteză. Am proaspătă în minte experiența The Stand în care avem capitole peste capitole în care mai nimic nu se întâmplă, dar King pune accent pe personaje pentru a ne încuraja conexiunea cu ele.

Totuși, pe cât mi-aș fi dorit o carte mai lungă, care să exploreze și mai mult din înalta societate kaitaneză, intrigi de palat, ritualuri fremene sau mai știu eu ce (pentru toate celelalte, există Brian Herbert), parcă-i bine și așa. Una din notițele introductive ale capitolelor vorbește despre atitudinea cuțitului, a tăia ceea ce e incomplet și a spune că este suficient. Herbert a pus asta în aplicare în mod literal, lăsându-ne să tânjim după mai mult ca niște dependenți de mirodenie.

Dincolo de capacitatea imersivă a cărții, rămâne calitatea sa dialogală. Dune vorbește despre o mulțime de lucruri, în special cele care țin de politică, conducători, religie, cultură și luptă, melanjul dintre acestea care duce la marile schimbări istorice. Paul Atreides devine nodul focal prin care se produce schimbarea la nivel galactic, ca un ocean în care se scurg mai multe brațe.

Ceea ce mi-a atras atenția de data aceasta este începutul cărții. Nu am surprins până acum latura fatalistă, elegiacă a sa. Nici nu am dat atenție lui Leto, tatăl lui Paul. El apare ca un personaj tragic, mândru, integru, curajos, dar depășit de mașinațiuni mârșave. Herbert l-a îndrăgit și i-a creat un portret al monarhului damnat de o poezie zguduitoare.

Nu mi-a fost greu să-l asemăn cu regele Theoden al Rohanului din Stăpânul Inelelor. Deși situația lor este destul de diferită, cumva împărtășesc aceeași genă a regelui ce trăiește să vadă declinul și căderea lumii pe care au cunoscut-o. Până și faptul că amândoi cântă cântece în care preamăresc trecutul și îi lamentează trecerea le asigură fraternitatea.

De fapt, aș putea spune că prima parte mi-a plăcut puțin mai mult decât a doua și cred că Herbert a pus mai multă atenție în plăsmuirea ei. Sunt momente în care frazele sună a poezie, sunt încărcate cu melancolie și angoasă. De îndată ce acțiunea capătă un rol primar aceste impulsuri tăcute intră în penumbră, dar nu dispar cu totul.

Se pot spune multe despre personaje, așa cum deja l-am evocat pe ducele Leto. Fiecare își joacă rolul său, au un anumit ceva care-i diferențiază, îi umanizează și îi face memorabili. Fie ei Atreides, Harkonnen, Bene Gesserit sau fremeni, cu toții trăiesc într-o țesătură detaliată, tulburată de hotărârile fiecăruia.

Dune are un protagonist, pe Paul Atreides Muad dib, cel cu care se încheie multe socoteli și care va începe o nouă eră a istoriei prin simpla sa prezență pe Arrakis. E fascinant și mult de dezbătut acest aspect. Paul se leagă de acel popor și devine mântuitorul lor, cel care le poate aduce paradisul verde și care îi va elibera asupra universului într-un război cosmic devastator.

În persoana lui Paul vedem o replică pe care Herbert i-o dă lui Asimov și Fundației sale. Cineva îl compara pe Atreides cu Catârul, personajul care răstoarnă planul Seldon datorită puterilor sale excesive. La fel, Muad dib dă peste cap planul Bene Gesserit însușindu-și-l. Se așază în mijlocul furtunii devenind punct focal. Cu toate acestea relația dintre influența sa și desfășurarea evenimentelor este mult mai complexă.

Jihadul pe care Paul îl vede și caută cu orice preț să-l oprească este mult mai mare decât dorința sa de a-l împiedica. Vedem un ecou al calculelor lui Seldon care prevedeau prăbușirea inevitabilă a Imperiului Galactic, orice măsuri s-ar fi luat. Dar preștiința pe care se bazează Paul este mult mai volatilă, neclară, greu de surprins în calcule detaliate. Herbert nu e de acord cu încorsetarea totală a umanității în formule matematice și caută să demonstreze crâmpeiul de nesiguranță și incertitudine prezent în existență.

Să răspundem la o întrebare mai facilă ca să revenim cu picioarele pe pământ? Este Paul Atreides eroul cărții sau un personaj negativ? Grea întrebare mai ales pentru cei care și-l închipuie sub forma lui Luke Skywalker sau Aragorn. Pentru că universul Dune nu este unul atât de alb și negru, iar deciziile nu sunt luate în vid. E drept, este decizia lui să se pună în fața valului fremen pentru ca mai apoi să piardă controlul și să fie nevoit să urce pe creasta acestuia.

Paul Atreides este complex, nesigur, mânat de ambițiile altora, transformat în icoană și fetiș. El este Lisan al Gaib și Kwisatz Haderach. Este și-un puști orfan care-și vede familia și prietenii masacrați, fiind nevoit să se refugieze printre războinicii sălbăticiți ai deșertului. Tatăl său a fost drept și asemenea lui Ned Stark din opera lui George RR Martin, a plătit prețul pentru aceasta. Paul devine o zeitate a răzbunării și schimbării, iar deciziile sale sunt cântărite după alte greutăți.

El este avertismentul suprem pentru cei care încurcă politicul cu religiosul. Liderul carismatic, a cărui forță captivează, a cărui discurs înfierbântă și a căror decizii au repercursiuni greu de imaginat. Frank Herbert nu a creionat portretul unui tânăr ce luptă pentru onoare și răzbunarea familiei, ci a unuia care cunoaște ițele complicate ale puterii și nu se jenează să profite de pe urma lor. Este un pericol în brațele căruia oricine poate cădea fără să se gândească de două ori.

Am ajuns departe și câte ar mai fi de povestit despre Dune. Asta este o mărturie a monumentalității acestei cărți. Te provoacă să te gândești la diferitele sale aspecte, să le dezbați pe toate fețele și poate-poate vei ajunge la o concluzie. La fel de adevărat este și că seria devine puțin mai ciudată cu fiecare carte adăugată, dar cel puțin următoarele două cărți cred că merită citite (Mântuitorul Dunei și Copiii Dunei) pentru a vedea panorama Casei Atreides. Iar Împăratul-zeu al Dunei este pentru cei cu adevărat curioși. Despre aceste lucruri, cu alte ocazii.

Dune este mai mult și de aceea încă aprinde imaginația. Politică, religie, cultură, ecologie, înțelepciune, o tragedie după tipar grecesc, un roman de aventuri și de intrigă, e ceva pentru fiecare. Nu degeaba este o carte clasică și cu greu va putea fi detronată din această poziție.