O să facem ceva puțin diferit și supus erorii. Pentru că istoria nu-i doar poveste, este și știință. Iar când vine vorba de cifre, pământul se surpă sub picioarele mele.
Lăsând gluma la o parte, am vrut să notez câteva idei care mi-au răsărit luptându-mă cu fiara de carte despre care (sper că) voi povesti peste un timp. Un volum generos despre felul în care războiul, prosperitatea și logistica se împacă și împing evenimentele înainte sau înapoi.
După o analiză a istoriei europene începând cu anii 1500 ajungem în epoca modernă când deja se profilează națiunile care mărșăluiesc fără să-și dea seama înspre Primul Război Mondial. Dincolo de Germania și Japonia care prind trenul modernizării și devin coloși economici, rămâne Italia. E cumva ironică sau mai puțin neașteptată alăturarea acestor națiuni peste decenii în Axa fascistă din timpul celui de-al doilea conflict global.
Autorul studiază fiecare mare națiune în parte, cu bune și cu rele. Vorbind despre Marea Britanie, Franța sau Germania, cu mai multe bune. Când ajunge la Rusia, Austro-Ungaria sau Italia, mai mult cu rele. Și aici facem popasul important din care a izvorât fricțiunea neuronilor.
Din câtă istorie am știut dinainte, aflasem că Italia nu era nici pe departe pe măsura celorlalte puteri, în niciunul dintre războaie. Imaginea de stat dezvoltat a apărut mai degrabă după 1950 când deja intrase în comunitatea europeană și s-a deschis în fața vecinilor săi.
Paul Kennedy deschide taraba și înșiră toate bubele pe care le avea națiunea. O rată mare analfabetism, agricultură subdezvoltată, o discrepanță uriașă între nord și sud, loialități mai degrabă locale decât naționale, căi ferate subdezvoltate, corupție și altele.
Pe măsură ce citeam înșiruirea, am făcut și eu ca legendarul Cațavencu și m-am gândit inevitabil la țărișoara noastră. Practic e o diferență de un an între unificarea Moldovei și Valahiei (încă rămase în sistemul politic otoman până în 1877) și unificarea statelor italiene. De Germania nu vorbim că s-a adunat în 1871 și imediat a început să se bată cu Marea Britanie și Statele Unite așa că nu are rost să deschidem gura.
Dar Italia, pe lângă legătura de sânge și de cultură evidentă și întreținută de mulți intelectuali ai vremii, era pe potriva noastră. Și Kennedy vorbește mai departe, explicând că pe lângă deficiențele evidente, Italia avea vise romane în cap. Voia să fie putere colonială (singurii europeni ce pierd în fața africanilor, în Etiopia), să aibă un cuvânt de spus, dar dintre cei mari ei erau cei din urmă. Nu știu cât de măgulitoare era situația, dar alta nu aveau.
Revenim la România. Niciodată n-am avut ambiții imperiale, sau poate ni le-am consumat fie în 1919 în campania maghiară sau în 1941 când am administrat Transnistria extinsă. Dar am vrut să fim occidentali. Ăsta a fost refrenul de la pașopt încoace. De aceea, Bucureștiul seamănă cu Parisul și intelectualii vorbeau și scriau în franceză într-o vreme. Dorința noastră era să prindem din urmă decalajul secolelor în care am fost împărțiți și în care nu a existat o strategie comună de creștere.
Și-acum să ne trezim la realitate printr-o simplă enumerare. Italia avea orașe precum Roma, Florența, Veneția, Genova, Milano și așa mai departe. România avea orașe precum Iași, Craiova, Constanța, Ploiești sau Galați. Iar italienii au rămas în urmă rău de tot, în spatele plutonului. Oamenii care nu că au avut Renaștere, literalemente au inventat-o (nu-i cel mai bun termen). Pe vremea aceea aveam câteva mănăstiri pictate și niște cetăți în munți.
Nu știu exact unde vreau să ajung cu postarea asta, voiam doar să-mi notez gândurile pe undeva. Cred că rostul ar fi acela de a nu ne mânia pe înapoierea noastră având în vedere că nici italienii nu și-au dat în petec până nu au intrat în comunitatea europeană. Și cumva să mai diminueze acea iluzie că România a fost sau este o forță. Una din calitățile istoriei noastre este puterea de autosabotare și mersul înainte cu frâna de mână trasă.
Probabil situația este mult mai complexă și rămân unele unghiuri care ar putea fi dezvoltate, dar nu intenționez să fac altceva în afară de a arăta această comparație. Italia era un fel de România a marilor puteri în acele vremuri, așa că România nu se putea aștepta la ceva mai mult. Iar decalajul rămâne până prezent. Important de reținut, e că am pornit jos de tot și orice pas înainte trebuie prețuit și apreciat. Că la noi se lucra cu Tecuci și Târgoviște, nu cu Siena și Napoli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu