Parcă aș prefera acele cărți cu titluri alambicate și un subtitlu lung, specific. Pentru că aș ști dacă autorul zice că o să-mi povestească despre faianțarii sirienii din prima decadă a domniei lui Claudius, exact despre asta voi citi.
După o carte enciclopedică și după o săptămână solicitantă am zis să aleg ceva puțin mai ușor, mai scurt, mai cunoscut. Uneori o carte care nu depășește 200 de pagini este foarte isipitoare.
Această carte se încadrează într-un fel în criteriile pe care le-am menționat. E scurtă, e un subiect pe care-l cunosc și tocmai de aceea este ușoară. Pentru mine. Am să explic de ce altcineva ar avea unele probleme cu subiectul, evident dacă ar reuși să pună mâna pe un exemplar al acestei cărți.
În fresca socio-culturală română, adventiștii nu sunt în prim plan. Au avut momente în care au prins prima pagină, dar nu sunt cei care setează trenduri. În principal sunt apolitici, interesați de probleme spirituale și de dezvoltare personală. Și cei care nu-i recunosc după nume, îi identifică după respectarea distinctă a zilei de sâmbătă ca zi de închinare religioasă și pentru legile de dietă stricte.
La fel ca restul românilor, și adventiștii s-au aflat sub vremuri, prinși în ițele complicate ale regimurilor autoritare din anii 1930-1980. Și tocmai datorită acestor valori specifice au intrat în atenția autorităților, ducând la persecuții brutale sau marginalizare. Intrând mai apoi în jumătatea de secol roșie a istoriei naționale, biserica a trebuit să coabiteze cu un regim ateu hotărât la fiecare pas să saboteze încercările de a-și trăi credința și de a încerca să creeze noi membri.
Această carte nu este o istorie a acestei epoci. Este mai degrabă mărturia unui om care a fost implicat direct, la nivel înalt, în desfășurarea evenimentelor. V.D. Cojea a fost pastor al bisericii, ales mai apoi în forurile de conducere din regiunea Olteniei și Munteniei. Multe lucruri le-a văzut cu proprii săi ochi, așa că mărturia sa este inedită.
Acum vine răspunsul la paranteză de mai sus. De ce e această carte mai greu de urmărit? Tocmai pentru că nu are strictețea unui istoric, înșiruirea evenimentelor și protagoniștilor s-ar putea să stârnească confuzie pentru cineva care nu are cunoștiință despre acele vremuri. Personal, am navigat fără probleme pentru că în urmă cu ani de zile am citit volumele publicate de profesorul Gheorghe Modoran, care reiau tematica istoriei bisericii adventiste în epoca comunistă. Prin ele mi-am fundamentat punctele principale și am reușit să ordonez informațiile deja cunoscute.
Titlul propune o împărțire și până la un punct se achită de datorie oferind o perspectivă duală. Prima, ne conduce în perioada anilor 1942-1944 când biserica adventistă, împreună cu toate celelalte biserici creștine în afara celei ortodoxe au fost scoase în afara legii.
Profitând de acest climat apăsător, în unele regiuni s-au declanșat acțiuni violente contra membrilor bisericii fiind forțați să intre în biserica ortodoxă prin botez. Autorul a intrat în posesia mărturiilor unor oameni simpli care au trecut prin situații similare, fiind constrânși de către anumiți reprezentanți să-și lepede credința sub amenințare. S-au desfășurat botezuri ale copiilor și a curs sânge. Ideea era însă că această convertire era ilegală în ochii justiției românești chiar și în timp de război. Cazurile descrise au ajuns înaintea unor procurori și prefecți care le-au făcut dreptate celor împricinuiți.
Acestea apar ca o contrapondere pentru ceea ce urmează. Dacă în timpul dictaturii militare, când biserica era scoasă în afara legii, se putea face dreptate, după 1945, când biserica a reintrat în legalitate, nu mai aveai cui să-ți aduci plângerile pentru că statul funcționa în așa măsură încât îți răpea această pârghie de apărare.
După 1944, și pe măsură ce comuniștii preluau instituțiile statului român, a urmat o scurtă perioadă de liniște și falsă liberalizare prin care bisericile au revenit în legalitate, s-au ridicat multe restricții, toate indicând un slab control asupra instituțiilor. Odată cu abdicarea regelui Mihai în 1947, lucrurile se vor schimba și va începe o înăsprire și infiltrare a noii ordini în toate aspectele vieții.
Ai zice că o biserică relativ obscură ce a ajuns să numere până la 50.000 de membri la vremea Revoluției din 1989 ar fi ferită de furtuna ce zguduia România. Doar că nu e așa. Autorul prezintă tocmai acest aspect deplin al totalitarismului comunist ce dorea să controleze viața cetățenilor, chiar și a celor care prin apartenența religioasă se marginalizau într-o anumită măsură.
Comunismul trebuia să controleze totul inclusiv ceea ce se întâmpla în biserică. Un traseu comun s-a petrecut și-n celelalte biserici neoprotestante, fiecare răspunzând diferit asaltului roșu. Dar există și puncte comune care rămân cicatrici până în ziua de astăzi, având în vedere vecinătatea evenimentelor.
Tocmai de aceea ar părea neobișnuită nostalgia unor după vremurile de dinainte. Lăsând la o parte influența algoritmilor care ne tulbură, mulți sunt nemulțumiți de această perioadă de liniște și pace pe care o traversăm. Asta poate și pentru că aceia care au trăit-o nu-și aduc aminte de restricțiile impuse bisericii vreme de decenii.
Prin Departamentul Cultelor, o organizație creată pentru a supraveghea toate bisericile, se dădeau hotărâri și sugestii de la centru. Astfel în anul 1955 s-a impus organizarea de alegeri în biserică pentru ca să ajungă în locurile cele mai înalte oameni preferabili regimului. Și așa a fost. Era nevoia ca până și biserica să intre în angrenajul societății comuniste.
Pentru aceasta s-a făcut tot posibilul pentru a îngrădi buna desfășurare a cultului. Publicațiile erau cenzurate și trebuiau să introducă materiale favorabile regimului. Construcția de noi biserici era drastic limitată. Până și botezurile noilor convertiți erau ținute sub supraveghere. Programul serviciului de închinare a fost alterat în așa fel încât să fie la vedere. S-au confiscat terenurile pe care se găsea Seminarul Teologic. Una din bisericile-fanion, din apropierea podului Grant, a fost demolată fără preaviz, stârnind o reacție a membrilor ce au căutat să o salveze.
Mai grav decât atât a fost impunerea unor așteptări care intrau în flagrantă contradicție cu valorile spirituale ale adventiștilor. În aceste decenii peste 500 de tineri intrați în serviciul militar obligatoriu au fost judecați și au ajuns chiar în închisoare pentru că au hotărât să nu calce ziua de sâmbătă. O situație și mai delicată a fost în cadrul școlarizării, orele de curs predându-se inclusiv în acea zi, iar absențele ducând chiar la corigențe.
Pentru a îndulci regulile impuse de regim a fost nevoie de intervenția și medierea corpului pastoral care trebuia să traducă cerințele epocii de aur. Aceasta a dus la atitudini diferite, unii pastori acceptând o colaborare directă, alții mergând pe sârmă pentru a-și păstra conștiința curată iar alții alegând să facă un pas în spate pentru a nu se implica direct.
Din acest punct de vedere cartea este și un fel de apologie a epocii, deși autorul nu caută să scuze pe nimeni. Mai degrabă indică contextul complicat și imposibilitatea unor sentințe clare pentru că în arena sufletului nimic nu este atât de ușor de separat. Însă, nici nu critică tentativele de reluare a istoriei, a trecutului, care este important pentru generațiile viitoare. Nuanțele schimbă tabloul, mai ales datorită intențiilor unor răfuieli ce nu au de-a face cu simpla narare a detaliilor istorice.
Că tot veni vorba de lecții, nu pot să nu amintesc și o imagine pe care autorul o readuce înainte și care pare contemporană nouă. La un moment dat, celor de la conducerea bisericii li se cere o declarație prin care să respingă unele declarații înțelese ca fiind anti-comuniste rostite de către Ștefan Demetrescu, unul din pionierii bisericii din România.
După spusele autorului, ceea ce declarase acel lider informal nu era inflamatoriu și revoluționar, ci doar era interpretat în acel fel. Era ocazia perfectă de a-i distruge reputația și a-i limita influența. Iar datorită temerii și dorinței de a fi pe placul autorităților, astfel de declarații au fost redactate de către aceștia.
E vorba despre răstălmăciri, adeziuni forțate și de discreditări. Despre crearea de conflicte artificiale, pentru că odată ce au fost scrise acele declarații, comuniștii puteau spune că nu ei caută să-l elimine pe Demetrescu, ci însăși adventiștii. Aceasta era metoda de lucru a vechiului regim, de înveninare și divizare.
La fel de șocantă a fost o altă declarație a autorului. Ca veteran de război a luptat în armata română și a ajuns într-un lagăr din Germania. Întors înapoi în țară, cu toată experiența și mărturia camarazilor alături de care a fost închis, i s-a pus la îndoială statutul. La revenire, în prezența unui ofițer și a unui politruc comunist, i s-a spus verde în față că de fapt fusese în armata germană, și abia mai târziu, militarul s-a scuzat, explicându-i că trebuia să minte datorită reprezentantului partidului.
Confuzia, minciuna, zâzania care au fost ingredinte ale vechii puteri reapar la nivel global și produc o criză care nu știm cum se va termina. Nu vreau să comentez prea mult că nu asta e intenția. Totuși, asemănările au fost prea puternice pentru a fi trecute cu vederea.
Această carte este mai degrabă o lectură personală decât o recomandare. Și nu doar pentru că acest volum poate fi găsit cel mai probabil într-un anticariat. De fapt, pentru cine ar fi recomandarea? Pentru adventiștii care vor să-și cunoască istoria sau pentru outsiderii care vor să înțeleagă experiența unei biserici neoprotestante în epoca comunistă?
Poate ar fi de folos apariția unui volum de popularizare a istoriei bisericești limitat la epoca roșie sau mergând dincolo de aceasta. Ca un ghid pentru ambele categorii. Spun asta cu speranța aproape stinsă că mai există un segment al populației care nu s-a dezis pe deplin de arta lecturii și care dorește să audă mărturia unui grup distinct care nu a marcat marea istorie, dar care face parte din țesătura acesteia la firul ierbii.
Pentru că dacă nu înveți istoria, ajungi să o repeți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu