Needucatul de mine a aflat abia ieri un fapt impresionant și șocant în același timp. Pistonând GPT-ul l-am descoperit. E vorba de van Gogh, pictor prolific, suficient de cunoscut încât operele sale să fie recunoscute și de cei care nu știu ce curent artistic reprezintă sau când a trăit. Care e faptul interesant? Acela că majoritatea operei sale a fost produsă într-o perioadă incredibil de scurtă, aproximativ doi ani înainte de moartea sa timpurie (la 37 ani). A pictat și înainte, dar marile sale opere sunt prinse în acea perioadă critică de erupție.
L-am împins pe nea algoritm puțin mai departe și a arătat că n-a fost singurul în acea situație. Mulți alți artiști au avut același puseu incredibil de imaginație care a schimbat fața artei. De la Mozart și Schubert, la Schiele și Basquiat, la mai apropiații Rimbaud, Shakespeare sau Dostoievski. Chiar și într-o carieră lungă există acel vârf care nu mai poate fi atins după aceea sau care se repetă într-un ritm diferit la bătrânețe.
La fel de interesant e un alt detaliu legat de mulți dintre acești artiști importanți. În cazul multora a fost o perioadă de intensă creație și apoi moarte timpurie. Sunt exemple de suficienți artiști care n-au apucat senectutea, nici nu au apucat să-și vadă operele aclamate pentru că au închis ochii pentru ultima dată. Cu cât îmbătrânești îți dai seama că îi depășești pe oameni de un calibru interstelar și care, după cum spuneau, au lăsat în urma lor o dâră arzândă.
Învățăm mai multe lucruri de aici. În primul rând, nu intenționez să mă compar cu oamenii aceștia. Nu am scris din vanitate, imaginându-mi că sunt măcar o miime pe potriva lor. Dar ei sunt portretele de pe pereți de care nu poți scăpa. Gândind local, al nostru Eminescu a murit la 39 de ani deci intră în același grup al creatorilor cu lumânare scurtă. Eu, evident, nu vreau să stau nici măcar în umbra lui.
La fel cum cel mai mărunt doctor de țară e în aceeași tagmă cu cei mai celebri neurochirurgi și cercetători împotriva bolilor incurabile, cam așa e și cu artiștii. Scrii romane, gândește cineva căruia i te prezinți. Ca Preda, Rebreanu, Victor Hugo. De unde! Dar ești în aceeași pătrățică. Locuim în același zgârie-nor. Ei sunt la penthouse, sus de tot. Restul pe la parter, ne chinuim să suim puțintel mai sus.
Ceea ce mă face pe mine și pe orice scriitor, de sertar sau publicat, asemenea lui Blaga și Thomas Mann e corpul. Oameni suntem amândoi, premianți de Nobel sau publicați în almanahul satului. Vorba poetului „cu-o moarte toți suntem datori...” (asta a zis-o Coșbuc). Trăim în orizonturi diferite, dar vrem același lucru. Ochi care să cadă peste textele noastre. Dar suntem actori care nu știu când vor ieși de pe scenă și când li se va încheia rolul. O întârziere, o ezitare sigilează o lucrare care putea să spună ceva.
Aceștia și mulți alții, au fost hăituiți de talentul lor. Au fost niște înfometați care nu au putut să intre pe un alt macaz, să trăiască viața normală și apoi să revină la obsesiile lor. Bine au făcut. Cum ar fi arătat lumea fără acele mari opere ale unor oameni stinși prea devreme? Într-un fel, e la fel și pentru cei care nicicând nu vor ajunge atât de sus. Talentul este o datorie pusă în fiecare om care-l simte. Trebuie returnat, la mărimea sa. Are rostul său. Ca o părticică dintr-o mare țesătură.
Victorie nu se poate fără înfrângere și ca să pui de undeva, iei de altundeva. Prioritățile sunt vitale pentru cei care aud ticăitul ceasului și nu-l ignoră. Cei care știu că au o voce ce merită auzită. A îngropa talanți nu ajută pe nimeni, doar ne rătăcește pe străzi înfundate. Nu ne aduce pe palierul gândurilor bune care electrizează lumea. Pur și simplu stinge o lumină ce trebuia aprinsă. O face înainte de vreme, înainte să alunge o bucățică de întuneric.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/a-group-of-people-looking-at-paintings-in-a-museum-Oh869UyAJ8w
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu