Mai există romane SF de nota 10? Absolut!
Anul 2019 a fost un an al dezamăgirilor în multe privințe. Chiar și în al lecturilor. M-am apucat de vreo cîteva cărți clasice SF și am fost underwhelmed rău de tot. Am vorbit despre ele pe aici anul trecut. Și m-am lăsat păgubaș, întorcîndu-mă la Gatsby, ruși și contemporani.
Dar anul ăsta mi-am adus de acasă o carte pe care voiam să o citesc demult. Auzisem multe de bine deși nu e chiar creme de la creme SF. Nici măcar n-a apărut la Nemira în anii 90 și asta spune multe pentru ochiul cunoscător. A fost publicată la o editură de buzunar în anii 90 și s-a scufundat în anonimat. Pînă au retipărit-o dragii de la Paladin. Și tare-tare bine au făcut.
E genul ăla de carte pe care o citești și te întrebi, băi, chiar așa de bună e sau mi se pare mie? Și cel puțin mie mi-a plăcut enorm. Povestea în două cuvinte vine așa. Oamenii se autodistrug cu ajutorul armelor nucleare. Civilizația se prăbușește. Singurele locuri unde se păstrează cunoștiința sunt în mănăstiri care îmbină spiritualitatea catolică cu un cult al vechilor savanți păstrînd bucăți din vechea lume cu devoțiune și acribie. Anii trec, puterea politică se reîncheagă pe continent și apar mici regate ce amenință cunoașterea, însă totul se încheie cu bine. Finalul este unul în oglindă, umanitatea fiind condamnată să-și repete soarta blestemată.
Cred că mi-a plăcut atît de mult pentru că m-a trimis cu gîndul la trilogia Fundației aproape imediat. Un loc în care se păstrează cultură în fața prăbușirii civilizației? Hellooo! Pînă și faptul că sunt trei povestiri legate de o intrigă comună duce cu gîndul la opera lui Asimov. Și evident preluarea modelului istoric al mănăstirilor și apoi al epocii secularizate pînă la vremea atomică e similar cu ce a făcut Asimov în opera sa.
Pe lîngă similaritățile acestea, romanul în sine e bine structurat, cu o proză simplă, uneori folosindu-se de metafore și imagini consistente. Personajele nu joacă un rol atît de important, dar sunt creionate elegant și echilibrat. Au două jumătăți, nu sunt nici eroi puri, nici ticăloși. Ce contează însă sunt temele mari cum ar fi ciclicitatea istoriei și o subtilă antiteză a istoriei umane față cu imensitatea și tăcerea naturii.
M-am gîndit la romanul ăsta și dintr-o perspectivă creștină. Walter Miller s-a convertit la catolicism și asta se vede în vocabularul divers și specializat pe care îl folosește. Se atestă din nou probabilitatea ca Biserica să redevină păstrătoare a culturii în cazul unei asemenea catastrofe. De asemenea Miller discută și relațiile complicate între stat și biserică, dar și rolul pe care îl joacă într-o societate ce din nou atinge secularizarea. Iar finalul te pune pe gînduri, expunînd problema eutanasiei dintr-o perspectivă echilibrată și cu toate complicațile sale. E un bun punct de discuție pentru probleme legate de credința practică.
Așadar, recomand cu încredeere Leibowitz. E o lectură destul de ușoară, dar nu superficială, oferind un viitor postapocaliptic în care ființele umane se luptă să își păstreze libertatea de a face orice chiar dacă asta ar însemna repetarea greșelilor trecutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu