Inima e o clepisdră și nisipurile din ea sunt mereu mișcătoare.
E greu de crezut că peste puțină vreme se vor face zece ani de cînd am plecat de acasă. Prima dată cînd m-am suit în trenul ce pleca înspre București nu știam deloc ce urma să se întîmple (cine știe, toată lumea doar bănuiește sau își imaginează). Așa că orice planuri despre care s-ar putea vorbi trăiau mereu în bătaia îndoielii și a unei lumi tot mai mari care se deschidea în jurul tău.
Și nu pot spune că regret acea decizie. Anii au trecut atît de repede, zilele atît de pline și de satisfăcătoare într-un cadru care îndemna la trăirea din plin a acelui timp de nerecuperat. Erau anii aceia ai tinereții, pe care îi regretă toată lumea după și pe care îi revăd cu jind. Oricîte gafe și oricîtă durere ar fi fost acolo, trăgînd linie se vede doar binele în cantitate mult mai mare.
Iar în acel interval sperai cumva că se va desfășura sau se va continua și procesul de maturizare, acea introducere treptată într-o lume mai brutală, mai gri, mai anostă de nerecunoscut față de Tărîmul ăsta fericit pe care-l ai în față. Bine, poate e puțin dramatic, dar o fărîmă de adevăr tot palpită prin acea descriere. Știai cumva că nu e lumea reală și că toate se vor termina.
Cu lumea reală vin și scîrțielile din balamale, vedere încețoșată și inimă care se împleticește la efort. Bune metafore ale unei existențe din ce în ce mai solicitante. Chiar dacă e vorba de o reluare a cadrului anterior cu alți actori și alte cerințe. Totul curge mai altfel dar atunci cînd dialogul se preface în monolog și pe scenă actorii cunoscuți se împuținează, e mai greu să-ți reții replicile.
Și ai impresia că poți sări mai sus ca înainte. Că doar ai trecut prin atîtea. Și plecatul de undeva îți este a doua natură. Ai plecat de la școala din sat, de la școala din oraș, apoi cu totul din oraș, ajuns într-un campus, apoi în Capitală. Nimic nu e sigur sub picioarele tale și totul are termen de valabilitate. Așa că încă un salt va reporni motoarele la putere maximă.
Marile probleme nu au răspunsuri simple și marile decizii nu își destăinuie ițele dintr-o dată. De obicei, înțelegi privind în urmă. E mai greu pentru că evenimentul e deja în trecut și trebuia să știi ce să faci ca să poți pune ultimul punct. Trăim viața fără să primim un scenariu. Nici măcar speranța în pronie cerească nu ne oferă indicații pentru fiecare colț pe lîngă care să trecem, ci cel mult îndemnuri de a merge mai departe sau a ne întoarce din drum.
Probabil că există o vîrstă a plecatului și o vîrstă a statului. Locuind aproape de gară parcă mi se aduce aminte în fiecare zi că locul unde sunt azi, e doar o stație pentru ceva mai departe. Și așa că e mai complicat să pui rădăcini mai puternice în pămîntul care repede va fugi de sub picioare.
Greu, dar nu imposibil. Ființa umană clocotește de contraziceri care se ciocnesc în speranță și teamă. Ambele sunt posibile, uneori chiar în același timp. Dacă va cîștiga prima mai există o zi de mîine și pentru cel ce încă nu s-a oprit din drum, dar care poate lăsa ceva în urma lui. Speranța moare ultima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu