În primul rînd sunt taaare supărat pe sir Arthur C Clarke pentru titlul cărții. Are impresia că toți suntem englezi franțuziți să știm cum se scrie de fiecare dată cînd vrei cauți informații despre carte? Pfff, optimismul autorilor ăștia cu capul în nori!
Revenind cu picioarele pe pămînt, avem o cărticică interesantă pe care tot mi-o propusesem să o citesc dar îmi ieșea din minte. Neoficial sunt într-o cruciadă de lectură a tuturor romanelor clasice SF. Și pentru că încă mi-e teamă de cărămizile lui Robinson, Brin sau Vinge, am luat-o ușor cu tata Clarke. Urmează o scurtă recenzie subiectivă.
Suntem prieteni vechi. I-am citit Odiseile spațiale (prima bună), Sfîrșitul copilăriei (excelentă), am ascultat Fîntînile Paradisului (decentă), așa că știu ce-i poate pielea. Povestea e simplă: peste vreo o sută și ceva de ani un obiect cilindric imens, bănuit mai întîi a fi un asteroid intră în Sistemul Solar. Un echipaj este trimis să investigheze. Și investighează. Și gata.
Cartea asta e undeva la mijloc între ceva excelent și ceva tare plictisitor. Adică mi-a plăcut, dar nu prea. Ce mi-a plăcut? Ideea în sine, explorarea lui Rama, cilindrul necunoscut. Era fascinant pentru că nu știi mare lucru despre el și ești fascinat de misterul acesta. Involuntar mi s-a dus mintea la Star Trek IV: The Voyage Home cînd un cilindru misterios vine înspre Pămînt dar are poftă să converseze cu niște balene. O poveste mult mai bine structurată și plină de carismă.
M-a dus și cu gîndul la un alt roman despre care am povestit mai demult: Ringworld-ul lui Niven. Mă tot gîndeam care e cartea mai reușită dintre cele două. Încă nu mi-am definit un cîștigător clar, deși Clarke are un avantaj pentru că ține totul destul de scurt și scapi repede de chin. Niven te perpelește la foc mic.
Hai să o zicem și pe aia bună: Clarke se pricepe să creeze impresia de masivitate și awe pe care ar stîrni-o în mod inevitabil un astfel de obiect. Cînd se plimbi oamenii aceia pe malul unui ocean interior îți zboară imaginația înspre un astfel de scenariu. Rama e bine prezentată și explicată, fără a intra în detalii tehnice obositoare a la Niven (poate a scris și cărți mai bune, dar Ringworld nu se numără printre ele).
Cînd vine vorba de personaje, e jale. Norton, comandantul misiunii, se vrea un James Cook modern dar nu e nici pe departe așa interesant. Ceilalți sunt nonexistenți, niște NPC-uri care vorbesc științeză. Aveam așteptări de la Consiliul Rama, dar și ăștia sunt aproape inexistenți. Mercurul a fost o posibilitate care n-a ajuns nicăieri.
Ah, apropo, nu există niciun conflict în carte. De fiecare dată cînd apare vreun pericol, imediat e rezolvat. Nici măcar o rachetă nucleară nu reprezintă o situație critică pentru personaje. Mi-a adus aminte de Luna e o doamnă rea.
Trăgînd linie să vedem ce facem cu cartea. Nu aș recomand-o oricui. M-am plîns ca un umanist care vrea un anumit fel de carte. Clarke a scris din postura savantului fascinat de probleme, utilizînd personajele ca simple portavoci pentru a evoca situația (așa mai făcea și Asimov, dar parcă el avea mai mult fler). E un roman hard SF, așa că înainte să vă apucați țineți minte asta ca să nu vă plîngeți cum am făcut-o eu. Pe de altă parte sunt 250 de pagini care se citesc relativ lejer, fără a fi încărcat de un jargon complex așa că poate fi făcut-o o tentativă chiar și de către cineva care poate că nu cochetează cu acest gen. Depinde de curiozitatea și rezistența fiecărui cititor în parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu