Mi se pare că unele cărți le citesc la momentul potrivit. Sau măcar într-o oglindă a narațiunii.
Cred că am mai vorbit despre Herman Hesse pe aici mai demult. Am dat iama de-a lungul anilor în seria scoasă de editura Rao și recunosc mi-au plăcut cărțile sale. Sunt scrise cu un strop de nostalgie și de taină care te fac să vrei și tu să fii parte din acea lume care rămîne vie doar pe pagini de carte veche.
Peter Camenzind intră bine în această categorisire. E o poveste destul de simplă la suprafață. Peter, un țăran născut într-un sat de munte din Germania trăiește o copilărie idilică, deviată de momentul în care își începe studiile la mănăstirea din apropierea satului. Prinde drag de studiul limbii latine și pleacă la oraș să învețe. Înăuntru său se află dorința de a scrie o poezie pură care să cuprindă frumusețea și misterul naturii pentru oamenii luați de valul tehnologiilor inovatoare.
Are talent literar așa că scrie articole pentru diferite ziare, dar nu renunță deloc la traiul boem care îl aduce mereu înapoi în sălbăticie. Cunoaște efuziunile dragostei neîmpărtășite, freamătul unei prietenii puternice, dar este măcinat de mizantropie și de (în termeni moderni) anxietate socială care îl îndepărtează din mijlocul societății. Reînvață dragostea de oameni printr-o nouă prietenie sinceră cu un infirm pe nume Boppi. Finalul cărții îl regăsește întors acasă, mai întîi de nevoie, dar în cele din urmă simțind că tocmai acela era locul unde trebuia să fie de la început.
Romanul acesta este debutul lui Hesse și surprinde multe din temele favorite ale sale. Plecarea de acasă, învățarea unei meserii și întîlnirea cu cineva care devine un prieten bun, natura, depărtarea de oameni toate reapar în cărțile ulterioare. Poate și de aceea au o rezonanță atît de puternică cu un segment al populației.
E evident marcat de ecourile romantice care încă permeau epoca lui Hesse (cartea apare în 1904). Dragostea pentru natură și un personaj care se manifestă prin vigoare și poftă de viață sunt mărci ale scriiturii de această factură și un ideal care ar trebui atins.
Mă tot gîndesc la puncte slabe ale cărții. Pe alocuri poate părea puțin dezlînat, marcînd principalele faze ale maturizării lui Peter. Fiind scris la persoana I-a, există puțin dialog și multă descriere a trecerii timpului. Nu simți maturizarea personajului, mai degrabă o accepți.
Dincolo de detaliile tehnice rămîne natura interogativă a cărții. Citind despre luptele personajului de a se integra în societate și de a păstra relații viabile cu ceilalți oameni, nu se poate ca un introvertit să nu rezoneze cu dificultățile lui Peter, chiar dacă nu se regăsește în detaliu. Hesse surprinde excelent tușele acestui conflict care este prezent în sufletele acestor persoane și care este greu de acceptat și înțeles de aceia care nu se confruntă cu așa ceva.
Și mai este un ultim aspect care capătă relevanță zilele astea. Pentru cineva care a fost plecat de acasă ani zile pentru studii dorind să intre în societatea mare și apoi fiind deziluzionat de aceasta, răspunsul la problema aprinsă a inimii este tocmai întoarcerea acasă. Reobișnuirea cu traiul în mediul din care a plecat închide rana sensului care l-a făcut în primul rînd să plece de acasă.
Acest cerc al maturizării pare aplicabil astăzi, cînd cei care au fost departe sunt nevoiți să revină acasă (din cauze externe lor) și să vadă că poate călătoria și dilemele lui Peter nu sunt aplicabile doar lui. E o întrebare care chiar dacă nu își găsește răspuns va rămîne într-un cotlon al minții pînă cînd va căpăta putere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu