Primul an fără București

La început a fost ciudat cînd a trebuit să merg cu trenul și destinația nu mai era București

Am impresia că uneori acele schimbări importante din viață trec pe lîngă noi fără ca să ne sară în ochi. Știm că urmează să se întîmple, le trăim, dar nu le simțim greutatea apăsînd pe umerii noștri. Abia mai tîrziu, privind în urmă, revăzînd ce a trecut ne dăm seama că suntem dincolo punctul care încheie propoziția. Ne-am trezit într-un nou ev și nici n-am apucat să-l plîngem pe cel ce a trecut.

Am stat atîta timp în București încît nu mi-am imaginat ziua în care voi pleca. Recunosc ultimele săptămîni au avut alura unui roman ale cărui fire narative erau închise perfect de parcă un scenarist căuta cele mai bune cadre de final. Totul a fost legat și așezat într-un dulap al amintirilor citite la timpul trecut. Pînă în toamnă subconștientul tot îmi șoptea că odată ce se va sfîrși căldura mă voi întoarce în Capitală. Pînă și după aceea, exista o părticică ce nu putea pricepe o altă viață.

Am postat de atîtea ori comentarii pe Facebook în care mă plîngeam de unele lucruri. Sunt atît de multe lucruri care merg prost în orașul acela încît nu-ți ajunge o pagină de Facebook. Mai ales pentru un îndrăgostit de patrimoniu cum sunt eu, fiecare casă lăsată în paragină sau dărîmată îți frînge inima. Te consolezi cu faptul că ai măcar o fotografie bună pe care să o vadă și cei care astăzi nu au habar de comoara ascunsă între betoane.

Dincolo de tot răul, de tot zăduful și nemulțumirea rămîne binele. Nu știu dacă e bine să folosim balanțe cînd vine vorba de analizat experiențe trecute. Se poate să ne furăm la cîntar și să ne dăm seama că am pierdut mult înciudîndu-ne și încleștîndu-ne dinții în supărare. Binele poate fi găsit chiar dacă numai într-un colț de liniște dintr-o junglă de rugină.

Bucureștiul a fost orașul meu pentru opti ani de zile. Cinci ani am trăit în apropierea lui, iar trei aproape de centru. Pașii îmi sunt imprimați pe marile bulevarde și pe străduțele pe care se înghesuie căsuțe clocotind de trecut. Librării, anticariate, săli de concerte și biblioteci, muzee, biserici, parcuri, metrouri, școli, magazine. Am fost pe acolo. Am lăsat o parte din mine acolo și am luat ceva pe care îl duc și-l voi duce pînă cînd inima o să zică destul.

Dincolo de ziduri, pereți și coperte a fost ceva la fel de important. Oamenii. Fără oameni buni niciun oraș nu trăiește. Am avut ocazia să înțeleg pe deplin această zicere. Chiar dacă nu s-ar recunoaște ca bucureșteni și buletinul i-ar susține, am fost toți în aceeași oală, în acești lungi ani și am cîștigat acest nume. Sau e titlu? Sunt prea romantic și naiv? Ah, da, asta fără echivoc. Dar nu pot să nu văd în această ucenicie pe meleaguri străine o ocazie de a descoperi ce pot oferi lumii și ce-mi poate oferi în schimb.

În timpul stării de urgență m-am gîndit mult la București. Din fire sunt cu ochii spre trecut și cu gîndul la ceea ce de multe ori cred că sunt vremurile mai bune. Vedeam că acum un an umblam pe străzi cu un aparat în mînă și căutam cea mai bună fotografie. Sau intram într-o cameră plină cu cărți plecînd mai apoi acasă măcar cu un volumaș ca amintire. Mi-ar fi plăcut să mai merg pe bulevardele fără capăt, să privesc la palatele fanare și la bisericile zvelte presărate de-a lungul lor. Nu știu dacă era doar exasperarea cuștii sau un dor sincer. Nici nu vreau să mă întreb cu adevărat asta.

Am revenit la Gaudeamus. Nici nu-mi închipuiam să nu fiu acolo. Deși nu mai era în pavilionul central. Cu cîteva luni înainte cînd se știa deja mutarea am interpretat semnul acesta ca o săgeată care îmi indica mie ieșirea din București. Dar nu închidea ușa definitiv. Atunci vremea a fost urîtă și scurtă. Am prins doar un crîmpei umezit în ploaie și întîrzieri. Iar după aceea s-a întins peste lume plapuma virusului care îndepărtează.

Bucureștiul rămîne la locul lui, iar eu mă mișc. Nu mă mai mișc în jurul lui, pe orbita lui. E o mișcare nesigură, în lucrare, în prezent. Probabil mai departe de Capitală și mai aproape de Casă. Cine știe? Să nu ne avîntăm în oracole căci așa de ușor sunt de răsturnat. Mai e ceva care stă pe loc. Trecutul. Acel loc din care îmi pot extrage sentimente plăcute, lecții prețioase și energie pentru viitor. Clipele frumoase cresc în valoare peste ani cînd suntem departe de ceea ce ne-a liniștit sufletul. Și mai gustăm un pahar de dor ca să ne aducem aminte că suntem oameni.

Totul a început și s-a terminat la Gara de Nord. Acum aproape zece ani cînd un proaspăt absolvent de liceu a venit într-un oraș pe care nu-l cunoștea. La capătul acestei perioade pleca din acel oraș un Om încărcat cu bagaje. Atîtea a învățat încît pare că o viață întreagă n-ar fi destulă pentru a le pune în practică. Dar cine știe, azi un pic, mîine un pic....

Aceeași simetrie a timpului a făcut ca prima și ultima fotografie să fie făcută clădirii Gării de Nord. Prima, marcată de optimism și foame de necunoscut. A doua, la capăt de drum, cu un bagaj complex și greu de despachetat fără sechele. Am așezat în postare două perechi de fotografii. Prima, a aceluiași cadru, ca să-mi demonstrez că nu s-a schimbat nimic esențial și că am rămas același în visele și pietrele mele de hotar.

A doua e un cadru diferit. Primul, strîmtat. Al doilea mai larg. Asta ca să-mi demonstrez cît de mult s-a schimbat ceva în interiorul meu. Cît de mult s-a lărgit perspectiva asupra lumii și a timpului care mi s-a dat. Sunt gînduri de bine și sfaturi bune de dat în zilele cînd ești lovit de lenevie. Adu-ți aminte de trecutul bogat cu care îți poți zidi viitorul fericit.

E ca o formulă care nu poate fi aplicată decît de acela care vrea să-i învețe lecția. Sunt sigur că Bucureștiul mi-a dat multe lecții în anii care au trecut. Și sunt sigur că o să mai am nevoie de mulți ani pentru a le pricepe pe toate. Important e să fii mulțumit de faptul că le-ai primit. Și din cînd în cînd, să le duci dorul.