De când mă știu am avut în mine patima colecționatului. Am prins finalul epocii gumelor cu abțibild, am mărșăluit prin fenomenul Pokemon, apoi Digimon, apoi una după alta până când am început liceul. Când apărea o nouă colecție, de la fotbaliști (deși nu-mi plăcea neapărat sportul), până la muzicieni (pe care nu-i ascultam) sau mașini (despre care nu știam prea multe) trebuia să o am.
Primele mele cărți sunt undeva în nebuloasa memoriei. Țin minte o Biblie albastră cu ilustrații din care-mi citea mama înainte de culcare, mai țin minte cărți de colorat cu basme, apoi alte cărți pentru copii, mai recente, sau moștenite de la părinți. Mereu am fost fascinat de ele și întotdeauna tânjeam după prezența lor. La vârsta aceea trebuiau să aibă mai multe fotografii, cu timpul s-a rărit doza color.
Aceste două fațete ale personalității mele s-au întrepătruns de-a lungul timpului. Mai ales când editurile băgau bani grei în coperte atrăgătoare pe lângă care nu puteai trece fără să lăcrimezi. Atunci când era introdus și elementul SF la mijloc tentația era prea mare.
Pentru o vreme am fost însă reținut. Chiar dacă în liceu mergeam des la anticariatul din Arad și luam câte o carte nu era prea mult și erau mereu cărți care îmi erau necesare. Au urmat zilele bucureștene când stăteam cu orele la Antic Ex Libris contorsionat în fel de fel de poziții pentru a prinde un titlu bun la preț mic. Dar nici de atunci nu m-am ales cu un potop livresc.
Dar după punctul acela în care am fost pus să aleg, și am ales să visez la o bibliotecă aproape infinită, lucrurile s-au schimbat. Zecile s-au transformat în mii, și rafturile au început să apese sub greutatea volumelor care tot veneau. Nu vă înșelați, majoritatea fie erau la promoție, fie costau cât un chilipir. Pe mine mă interesa cantitatea. Cifrele rotunde sunt seducătoare și alergi mai mult înspre ele. Și nu mai vezi nimic altceva decât o altă țintă de doborât.
Și ziceam că de-o vreme încoace am ajuns la Indus și am zis că e destul. Că nu mai trebuie să înaintezi. Mi-am dat seama că pentru a-mi atinge scopul nu făceam decât să găsesc volume care nu-mi erau necesare. Și dacă voiam să continui aș fi ajuns repede să intru într-un dezechilibru, cu mai multe cărți de care nu aveam nevoie decât viceversa. Așa că am căzut de acord cu mine însumi că nu mai are rost.
Dar e exact ca și cu Inelul lui Tolkien. Când ajungi să te împaci cu ideea moderației, atunci te lovește opusul și caută o cale de mijloc în care tot să strângi ca Scrooge și mai multe cărți. Slavă Domnului, banii sunt un ajutor în această dezintoxicare! Mare blestem să înoți în bani!
Adevărul e că de când am încheiat acest pact cu un colet pe săptămână (având în vedere că văd o librărie tot așa cum văd Castelul Peleș) e mult mai mișto. Pentru că fiecare carte pe care o găsesc știu că mi-o trebuie și îmi impun să o citesc. Nu există din 6 cărți am făcut comanda pentru 1 singură!, un refren vechi.
Acum bănuiesc că ar fi timpul să explic titlul, pentru cei care încă se întreabă. Cartea poate cădea în ambele categorii, cu ușurință. Sunt oamenii care adună sute de mii de cărți (poate chiar citesc o mare parte din ele), și le folosesc sau își potolesc această sete de a avea cît mai mult. Pentru ei cărțile sunt un vitraliu, un obiect frumos, eficient, dar care nu e neapărat necesar.
Alții cumpără cărți pentru că le trebuie. Pentru că sunt interesați și vor să învețe. Aici m-am deziluzionat și am căzut în capcană. Ca să parafrazez o zicere faimoasă, Cartea a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru carte. Cartea e ușa înspre un nivel superior. Înveți ceva din ea, orice ar expune în paginile sale. Îți ascuți mintea și parcurgi mai ușor labirintul miilor de titluri alegându-le pe cele pe care le consideri a fi cu adevărat necesare pentru a te ajuta în călătoria ta de om. Aici e esența și rostul cărții.
*evident dacă în timp ce te învață toate acestea are o copertă artistică, nu e nicio problemă
credit foto: https://unsplash.com/photos/_M-DrbiNFa4
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu