Când ziua e ploioasă și stai în pat, începi să ai gânduri...
Cred că situația asta este una dintre cele mai importante, cele mai ușor de corectat, dar care se ignoră cu ușurință. Când vine vorba de sufletul omului încuiem ușile și-l lăsăm să supraviețuiască cu firimituri. Și apoi ne întrebăm de ce suntem cu susul în jos.
Ce vreau să spun cu această introducere destul de confuză? Mi-a trecut prin minte un gând și vreau să-l imortalizez în paragrafe pentru că mi se pare destul de important. Nu intră în categoria reinventarea roții, e o chestie din aceea de bază, dar care, deloc surprinzător, nu intră în atenția majorității oamenilor. Mă refer la dorința de nestăvilit de a ne compara cu altcineva.
Pot începe cu o paranteză? Bine. Există excepții în care această comparație a adus un rezultat pozitiv. Mulți copii și adolescenți au exercițiul acesta. Unii pot face asta cu tații lor, promițând la vârste fragede că vor urma cariera acestuia. Visul se schimbă, se îngroapă, dar acea tendință îl modelează pe copil. Mai sunt aceia care își găsesc o personalitate căreia vor să-i calce pe urme. Am putea spune că e o versiune mai realistă a copiilor ce vor să semene cu tații lor.
Un copil pasionat de științe își găsește un profesor sau un savant pe care vrea să-l ajungă din urmă. Un altul găsește inspirație într-un atlet a cărui performanțe vrea să le echivaleze sau chiar depășească. Altul poate forma o relație profundă cu un mentor literar care îl motivează să-și pună imaginația la lucru. Și exemplele abundă pe lângă aceste generalizări.
Asta e partea bună. Sunt oamenii care au un bagaj, au o bază într-o pasiune și-au găsit un munte pe care să-l escaladeze (metaforic, vorbind). Ei nu se compară neapărat cu o persoană, ci cu performanțele și drumul pe care l-a urmat. Dacă se vor ridica la înălțimea visului, peste decenii ei ar putea sta alături de cei care i-au împins înainte.
Dar eu nu vreau să mă refer la aceste cazuri fericite. Pentru că în marea schemă din păcate sunt în minoritate. Restul oamenilor fac comparația aceasta cu alți oameni, de obicei cunoscuți, cei care se află în sfera lor apropiată. Și de cele mai multe ori, rezultatul ultim este nefericirea, frustrarea și alte emoții negative, nu victoria așa cum este în cazul primei categorii.
Proverbul să moară și capra vecinului nu s-a născut din neant. S-a format din vase de sânge blocate și dintr-o inimă bolnavă. Un om dezamăgit și mânios pe succesul semenului său ar prefera să-i vadă avuția în cenușă, doar pentru a simți gustul răzbunării. Într-o cheie comedică recomand piesa lui Daniel Iancu Muriți-ar capra, care evocă exact un astfel de caz patologic.
E ceva în noi care ne râșchie în piept când vedem pe altcineva având succes, în vreme ce noi ne plafonăm. Sau chiar dacă avem succes dar nu atât de mult ca și celălalt. Dacă ai un copil de 8, iar vecinul de 9, al tău trebuie să fie de 10, chiar dacă asta înseamnă să-l terorizezi mental. Dacă copilul vecinului merge la o școală bună de unde va ajunge într-o carieră bănoasă, al tău trebuie să dubleze sau va fi un eșec. Pentru că în toată disputa copilul e carne de tun, nu ființă umană.
Nu suferă doar copiii, suferă și soția care trebuie și ea să fie o oglindă a altcuiva și nu are dreptul să se dezvolte după ritmurile sale, ci trebuie să fie mai bună decât o concurentă mai mult sau mai puțin imaginară. Iar soțul trebuie întotdeauna să se păstreze în efigie, imaculat și stabil precum granitul, emblema fericirii paradisiace pe pământ.
Dacă ar părea că exagerez, am de partea mea scriitori, scenariști și regizori care au scris, regizat și jucat piese de teatru cu nervii altora în rol principal. Poate am prezentat o caricatură sau niște crâmpeie exagerate. Dar sunt sute de mii și mii de oameni care trăiesc într-un astfel de univers mental, în care mintea lor e populată de fantoma Altuia care nu-i lasă să fie ei înșiși, ci îi obligă să se contorsioneze pentru a fi declarați câștigători într-un concurs fără arbitri.
Cineva poate zice: Când pui problema așa, chiar sună ridicol. Știu! Pe măsură ce te maturizezi și îți dai seama de lucrurile cu adevărat importante, îți dai seama ce insipidă e această cursă spre nicăieri. Și ce puhoi mare de competitori s-au înscris la start! Mai ales că viața e scurtă și pierdem ușor ocaziile de aur de a fi cu adevărat fericiți.
Concurența ar trebui să fie doar cu noi înșine. E o cursă contracronometru pentru descoperirea fericirii și scopului nostru în viață. Și nu, scopul nu este de a fi mai bun decât altcineva. Cursa este înăuntru.
E acea confruntare a răului dinăuntrul nostru și întemnițarea sa. Este cizelarea perpetuă a caracterului, descoperirea frumuseții lucrurilor care se dau fără plată, căutarea unui scop care aduce fericirea personală și a celor cunoscuți. E sfidarea plafonării și deschiderea minții înspre lumea aceasta care are atâta de oferit.
Dacă fiecare om și-ar propune să lupte pentru astfel de idealuri ar fi un vis. Recunosc, am un strop de mizantropie pe undeva, și nu am mari speranțe de la omenire în sine. E mai ușor să alegi calea ușoară a comparării, a resentimentelor și disprețului. De aceea lumea nu va fi niciodată mai bună decât este astăzi. Dar asta nu mă oprește pe mine personal să ies din această cursă și să încep să alerg împotriva mea și a ceea ce mă trage înapoi.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/tSZZI_guJ4M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu