Unele zile au o anumită încărcătură pe care le-o oferă nostalgia. Evenimente petrecute în acea zi le dă șansa de a se altoi persoanei noastre ajungând să ne definească. Le celebrăm cum putem mai bine, sau cel puțin ne aducem aminte cu jind, vrând să reaprindem cumva emoția pe care am simțit-o atunci.
Nu știu, probabil că în viața omului se află un mănunchi de astfel de zile cu semnificație, mașini ale timpului care distilează în cele mai pure substanțe esența dorului. Unele dor mai multe, altele mai puțin, dar fiecare sunt niște ghizi dincolo de monotonia care ne este atât de familiară.
Să luăm de exemplu, ziua de astăzi, 27 mai. Anul trecut de exemplu, pe vremea asta, mâncam două pizza, în familie (evident, nu doar eu singur). În 2015, fotografiile îmi spun că ieșisem afară pentru a surprinde culorile cerului într-o după amiază primitoare. Cu un an mai devreme, în 2014, ajungeam în Brașov împreună cu câțiva prieteni, pentru a ne face un vaccin special înainte de plecarea în Etiopia. În 2012, am fost împreună cu alți prieteni într-un mini-tur al câtorva muzee din București. Iar cu un an înainte...ehe.
27 mai 2011 a fost ultima zi oficială de liceu. Greu de crezut la acel moment. O ușă a familiarității se închidea, una a misterului și temerii se deschidea. Zi de sărbătoare, de oftat, de fotografiat. Încă mai țin minte fiorii pe care i-am simțit când a sunat clopoțelul. Abia atunci am conștientizat că ceva s-a rupt. Atunci s-a pus ștampila unui început de maturitate pe cele patru clase ce terminau un ciclu de învățământ.
Restul e poveste. O explozie de vise, dezamăgiri, reușite, mutări și stabiliri. O simfonie pe mai multe voci, o poezie recitată de pe vârful munților, un strigăt plin de încredere și naivitate înaintea unei lumi care urma să cunoască pe acei tineri neînfricați și tremurând.
Sunt multe lucruri care se uită. Chiar și cu astfel de zile. Așa-i memoria omului, un aliat în care nu prea poți avea încredere. Cu cât îl ții mai mult la rece, cu atât va șterge discret, tiptil, detaliile pe care îți jurai că le vei ști până în zilele bătrâneții. Totul devine vag, punctat de emoție și istorisit cu grai de basm. Dar rămâne încă acolo. E o amintire prea prețioasă pentru a dispărea.
Strecurându-mă cumva în tradiția celor 6.000 de ani de istorie udată cu cerneală, am participat și eu la prelungirea memoriei cu un gest mărunt. Pe vremurile acelea eram chinuit de talentul poeziei și am vrut să las ca dedicație tuturor colegilor o mică poezie...care s-a întins într-un poem de vreo 22 de strofe pentru că nu prea știam unde și cum să mă opresc. La final am să las vreo câteva versuri ca mostră a emoției mai degrabă, decât a talentului.
Pomeneam ceva și despre viitor. Marchez ziua de 27 mai 2021 începând un nou proiect. E vorba de a treia carte despre care voi mai vorbi la timpul potrivit. Mi se pare cumva providențial că am tot ezitat să încep lucrul până astăzi. Cineva acolo Sus sigur ține evidența calendarelor. Despre ce e vorba? Va fi un roman ale căror personaje se vor reîntâlni la zece ani după terminarea liceului și vor descoperi dacă timpul a lucrat în favoarea sau împotriva lor. Chiar dacă acțiunea nu se va petrece în Arad (spoilers!) conceptul cărții s-a născut din această perioadă de timp scursă de la acel moment.
Până atunci însă, aduceți-vă aminte de zilele importante, prețuiți-le și luptați să aveți cât mai multe de acest fel. Viața e scurtă și e păcat să o trăim în întunecimea zilei
Fragmente...
...
E ultima, e ultima
Striga din departare o voce
Pe care n-am bagat-o in seama
Si razand mereu inaintam
Pe drumul abrupt
Ce ducea spre necunoscut.
...
Ne despartim aici, e ultima statie
A personalului de clasa De,
Un ultim fluier al locomotivei
Ce pleaca spre viitor,
Dar totusi, fara noi.
In constelatia Tichindeal, un cer de stele plin
Cu-o clipa-n urma au trecut patru comete
Luminand pamantul de dedesubt
Ce inca nu ne stie,
Dar eu zic iarasi “ inca”
Pentru ca, din clasa din capat,
De la etaju ntai
Ies astazi lei
Sa-si faca-n lume rost.
...
Si va ramane ecoul,
Peste ani si ani ascuns tainic
In mintea fiecaruia, un sertar special
De unde vor iesi la fel de zgomotosi
Elevii din clasa De.
Si inima va bate tare
Si daca-i vei asculta ritmul, iti va spune:
Peda! Peda! Peda!
...
Si atunci cand patru lacrimi vor
aduce un cortegiu, curgand ca insusi timpul
Va fi chiar cate una pentru fiece zi faina,
Pentru amintiri placute, pentru colegii
De nepretuit, pentru Dira, pentru cei
Patru ani ca patru zile trecuti,
Atunci va veti aduce aminte
Zambind usor, razand cu dor
Ca visele frumoase nicidecum nu mor.
Si lungind iarasi incheierea,
Umil bardul va multumeste pentru ca
Toti cei patru ani ati fost cu el
Si acum la ceas de despartire
Va cer iertare de v-am gresit
Am fost si eu doar un invatacel
Si voua va multumesc din nou
Caci fara voi acest fragment de simfonie
Ar fi fost sigur disonant
Dar ceea ce-a iesit la urma
E o opera de neuitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu