Era prin 2007, cred. Am mers împreună cu părinții în concediu la Sinaia și pentru o zi vizitam castelul Bran. Eram deja prins de pasiunea pentru monumente și simpla prezența acolo îmi făcea pielea să fremete. Țin minte cât de mirat eram de faptul că eu eram printre puținii ce trăim o experiență magnifică. Îmi era greu să-mi imaginez să fii locuitor al Branului, să vezi castelul zilnic și să-ți pierzi acel simț al uimirii în fața unui monument vechi de secole și încărcat de sens istoric.
Și acasă la Macea avem castel. Și recunosc, chiar dacă am făcut școala generală la mai puțin de 500 de metri și treceam pe lângă el aproape zilnic și azi mă uit la el ca la Luvru sau Schonbrunn. Dar acum vreau să vorbesc despre altceva. Cadrul în care se găsește castelul. La fel ca multe reședințe nobiliare de secol XIX, groful (boierul) a vrut să-l așeze în mijlocul unei oaze de natură bine delimitată.
Ceea ce azi se numește Grădina Botanică Macea (mă rog, are un titlu mai complicat ce include universitatea Vasile Goldiș, dar să nu ne încurcăm în formalități) a început ca o grădină a castelului, a trecut prin tribulațiile României Mari și apoi a deceniilor roșii. Sper sfârșitul perioadei însă a încăput pe mâinile unui administrator priceput și pasionat care a făcut mai mult decât cerea fișa postului.
Pavel Covaci a fost un vizionar, dar s-a remarcat și prin hărnicie și spirit practic. Din mâinile sale, și ale celor care au fost prinși de visul său, a ieșit ceva extraordinar. Parcul a devenit o atracție turistică, un spațiu de studiu și expoziție pentru o diversitate de plante și copaci aduși de pe mai multe continente. În afară de ceea ce i-a oferit natura ca material, a adăugat un plus de creativitate neobosită.
Astfel de-a lungul traseului ce gâdila olfactiv, auditiv și vizual, se găseau plăcuțe ce surprindeau proverbe și zicători despre darul naturii. Pe deasupra sculpturi în gard viu surprindeau momente literare legendare sau ludice precum Capra cu trei iezi, Miorița sau Luceafărul, în vreme ce Sfinxul, grădinile suspendate din Babilon, un templu grec sau o pagodă aduceau civilizații pierdute la viață. Dar și pitorescul rural își avea locul său prin reconstrucția unor case tipic măcenești.
Duminica aceasta m-am plimbat prin parc după multă vreme, ani întregi. Din perspectiva asta nu am fost mai bun decât locuitorii Branului care treceau nepăsători prin fața castelului lor. Și eu am uitat ce comoară stă îngropată în curtea noastră. Plimbându-mă pe aleile parcului împreună cu mama am rememorat toate acele aspecte ale trecutului.
Asta pentru că astăzi nu sunt nimic altceva decât amintiri. Timpul e implacabil și aspru chiar și cu frumosul. După un om mare e greu să ții pe umeri aceiași povară. Și odată ce glasul hotărât și cunoscător piere, mecanismul se frânge. Nu mai repari, peticești și după un timp renunți. Așa s-a stins gloria strălucitoare a piramidelor sau fala palatelor nobiliare.
În acea plimbare de o oră și câteva minute am fost surprins să mă tot revăd pe aleile parcului. Priveam în jurul meu și reconstruiam momente pe care le-am îngropat în memorie. Ceasuri de joacă și de imaginație, alergând, și visând mai departe, uitându-mă la acele sculpturi vegetale sau din ghips ce înfrumusețau deja simfonia naturii. Aș putea chiar crede că această joacă în mijlocul istoriei a hrănit o imaginație în formare. Și desigur, intrând în lumea poveștilor nu puteai să nu simți tentația de a duce mai departe legendele inventându-le pe ale tale.
Mi-am dat seama însă că toate acestea țin de trecut. E greu să te ridici și să porți pe umeri povara unui inovator, a aceluia care cu ușurință deschidea poteci și nu avea teama de a visa. Dar asta înseamnă că viitorul rămâne mai sărac. O poartă se închide și un vis e așezat pe polița realizărilor geniului uman și rămâne de neatins. Cei ce vin după noi nu mai au șansa de a vedea ceva irepetabil.
Îmi dau seama că este greu să refaci din temelii și mai ales să susții o asemenea creație artistică. E nevoie de un efort costisitor pe multe planuri. Aș îndrăzni să cred că probabil ar fi răsplătit pe măsură. S-ar putea ca această concluzie să fie o fărâmă de vis, sau o realitate. Nu am în minte o soluție practică, ci doar speranța că într-o zi se va găsi cineva care să readucă într-o anumită formă vechea strălucire a Grădinii Botanice Macea și să o transforme într-o atracție turistică ce poate fi cunoscută în toată țara și poate chiar peste granițe. Un vis, dar nu unul imposibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu