Ne-am obișnuit poate prea mult cu moartea. Un virus ne pândește și îi seceră pe cei mai slabi. Raidurile sale sunt anunțate și repetate pe toate canalele. Asta îi face pe mulți oameni să se panicheze. Pe alții îi desensibilizează. Ce înseamnă să moară 100 de oameni?
Chiar dacă în zilele noastre aspectele fizice, carnale, sunt ascunse de ochiul public, moartea nu dispare. Evident, e ceva cu care se va întâlni fiecare om. Dar acum mă gândesc la ceilalți. Ținem în mâini sau pe birouri ochi și urechi care sunt gata-gata să ne anunțe cele mai fierbinți știri sau cele mai înfiorătoare vești.
Când moare un nume e altceva. Nu neapărat cineva apropiat, cineva cu care îți împarți viața reală, cea de atâtea ori ignorată. Ci oamenii aceia de care se aude. Încă țin minte momentul în care am aflat despre moartea Mădălinei Manole. A fost un șoc. O explozie, sau o pală de vânt ce a stins o lumânare.
De fiecare dată parcă e la fel, mai ales când vine vorba de aceia care sunt în floarea vârstei. Deși după cum spunea Tony Stark în Avengers Endgame, moartea nimănui nu vine prea devreme (parafrazez, desigur). Adăugăm și acea parte de potențial neterminat, de scară neurcată până în vârf. Dincolo de golul lăsat în familie, mai e și aspectul vocațional.
În acele momente ai un răgaz. Te uiți în oglindă. Îți aduci aminte că tinerețea nu e o barieră atotprotectoare. Și că niciodată nu știi ce se va întâmpla în zece sau cinci sau un an. Cam la fel m-am surprins privind cele două volume ale operei lui Franz Kafka publicate de editura Humanitas. Unul, destul de subțire, a strâns laolaltă toate lucrările care au fost tipărite în timpul vieții. Cel de-al doilea volum, mult mai gros, cuprindea restul imaginației sale literare niciodată definitivate.
Una din replicile mele preferate se află în filmul Dark Knight Rises. Aici Bruce Wayne este înfrânt de către rivalul său Bane și aruncat într-o închisoare. Există o singură cale de evadare, dar nimeni nu a scăpat. Iar Gotham are nevoie de Batman pentru a-l salva. În momentul de deznădejde maximă, Bruce vorbește cu medicul închisorii explicându-i situația, iar acesta îi spune: cum poți alerga mai iute ca niciodată, să te bați mai tare ca altădată fără cel mai puternic impuls al spiritului, frica de moarte? (parafrazez, desigur)
Am ales să scriu despre subiectul acesta destul de incomod pentru că am văzut zilele astea pe Facebook tocmai astfel de știri. Un ziarist și un redactor de carte au decedat. În floarea vârstei. Cu câteva săptămâni înainte un autor de manga a murit lăsând opera sa de căpătâi fără un final bine punctat.
Astfel de știri întristează. S-ar putea să nu dai prea mare atenție peste câteva zile pentru că nu ai o legătură emoțională puternică, dar simți pierderea. Când e vorba însă de oameni creativi atunci impactul e puțin diferit.
Niciodată nu mi-am plănuit în detaliu viața. Și nu am avut vreun vis din acela extraordinar, de a fi pilot sau medic sau ceva pentru în care să-mi torn întreaga personalitate și tot efortul. Mereu îmi imaginam că voi munci într-un domeniu afiliat istoriei, ceva care rămânea cumva misterios și greu de determinat. Pentru că îmi imaginam viața mai importantă în afara carierei. Mai sunt acele lucruri, momente nepalpabile pentru care merită să trăiești și pe care să le cauți.
Am publicat o carte. Mai am vreo câteva pe țeavă. Uneori însă simt că pot lua medalia de aur la o olimpiadă a procrastinatorilor. Și asta face lista să pară mai împovărătoare. Știu că nu scriu ceva care va rămâne peste secole, dar asta nu mă împiedică să împrăștii prin lume gândurile mele. Simt mereu impulsul de a mă grăbi, deși nu știu ce voi face când voi termina lista.
Mi-a plăcut mult un alt citat, de data asta dintr-o carte. A fost scris de către pastorul evanghelic A.W. Tozer. Parafrazez pentru că nu știu sigur care e sursa. Spune așa: niciodată nu vei ajunge să termini ceea ce ai început în această viață. E un gând fascinant și care merită rumegat în liniște.
Viața e surprinzătoare până în ultima clipă. S-ar putea să nu-ți vezi momentul în care vei rămâne în pană de zile. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te temi. Sau să te descurajezi. Astfel de clipe ne aduc aminte cât de ușor ne putem irosi viața. Tentațiile sunt în jurul nostru și ceasul niciodată nu-și oprește marșul mecanic. Depinde ce rămâne când tragi linie.
N-aș îndrăzni să spun că munca e mai importantă decât viața trăită, dar acesta poate fi modalitatea prin care comunicăm cu oameni pe care nu-i vom cunoaște niciodată. Și secundele irosite pot însemna că un dialog, un zâmbet sau o speranță nu s-au născut încă. Isaac Asimov a fost întrebat odată ce ar face dacă ar ști că mai are o oră de trăit. A răspuns: aș scrie mai repede. Fiecare putem să ne lăsăm amprenta în lume. Dar să ne aducem aminte că nu avem privilegiul eternității pentru a străluci.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/j3R9C-Xqe1w
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu