Aseară am mers în fața Primăriei din Arad să arunc o privire prin târgul de Crăciun. În mod tradițional, de-o vreme, se așază la intrare o poartă a anului care cuprinde cifrele noului sosit. Și mă gândeam, că parcă acum câteva zile tocmai ce intram prin poarta spre 2022.
Știu, abia am intrat în decembrie, mai este o lună până la sfârșitul anului, dar e gata. Nu mai poți îngrășa porcul în Ajun (yey, prima dată când proverbul se potrivește mănușă). Nu prea mai poți începe nimic acum, nu mai poți plănui o ultimă ofensivă personală. Cel mai bun lucru pe care-l poți face este să te pregătești pentru noul an. Și mai important, să privești în urmă.
Ce a însemnat 2022 pentru mine? Dacă ar trebui să-l rezum, un 2021 mai sărac. Am pe undeva o foaie cu tot ce am făcut anul trecut și am așezat mândru tot ceea ce am acumulat, mai ales pe foaia de hârtie, fie ea digitală sau tipărită. Eram pe drumul cel bun așa mi se părea. Îmi reveneam.
După ce? Să spunem că prima jumătate a lui 2019 nu a fost strălucită. Și a doua jumătate a fost un discurs motivațional pe muțește (introvert here!). Și apoi a venit 2020 ca un iceberg ce a scufundat noul Titanic tocmai pregătit să iasă din port. 2020 a fost ca o cădere într-o groapă din mai multe puncte de vedere și cred că toată lumea a resimțit din plin acel an.
Nu am stat degeaba, se știe că acela a fost debutul literar, ce ar trebui sărbătorit cam pe undeva zilele astea. Și în 2021 mi se părea că încep să crească aripile din nou, eram gata de zbor, chiar dacă pandemia nu era nici pe departe gata. A urmat foaia are cu care mă lăudam atâta și pac 2022.
Nu știu exact cum să explic fenomenul dar am trăit cu senzația unui gol. Jumătate de an am așteptat un răspuns, și când l-am primit nu știu dacă era cel necesar. Dar adevărul e că m-am scos din viteză și am rămas constant, dar insuficient. Mi se părea că mi-au intrat scopurile în derivă.
Acum am să fac una nașpa și am să dau vina și pe circumstanțe. Care om sănătos la cap, plin de planuri, nu simte că se lovește de un perete când aude despre o invazie militară pe nepusă masă? Suntem în 2022 și se trage ceasul înapoi înspre vremea hoardelor barbare.
Asta m-a tulburat, recunosc, și m-a dereglat și mai mult. Cum trăiești și ce rost mai ai într-o lume a gloanțelor orbilor? M-a lăsat să plutesc într-o mare a îndoielii. Nu puteai avea energie să creezi când cel mai puternic e glasul atomic. Ce rost și câtă vreme mai are pana scriitorului în zilele negre ce ne apasă?
Am zis, e nașpa să dai vina pe vremuri, dar și ele te modelează. Te ridică sau te coboară. Oricât de puternice sunt sfaturile despre un caracter puternic, de cele mai multe ori realitatea te trântește la pământ. Și nu e deloc ușor să te culegi și să o iei de la capăt.
Cred că cel mai important lucru pe care l-am făcut anul ăsta a fost cercetarea adâncului. Am crezut înainte că m-am înțeles, mi-am descoperit tot ce era suficient. Dar adevărul este că mai sunt atuuri pe care încă nu le-am explorat și care sunt la fel de folositoare. Și în același timp mai sunt multe frici care trebuie exorcizate pentru a merge înainte.
Chiar dacă fără constanță, am reușit să ating un nivel de gândire matură în dreptul meu. Da, n-au fost multe consecințe altfel vorbeam mai bine despre 2022, dar viitorul poate arăta bine. Trebuie să arate bine și trebuie să nu stingem speranțele. Ce am descoperit despre mine, lucruri care trebuie date la o parte sau puse în evidență, pot face ca 2023 să fie ceea ce am vrut ca anul ăsta să fie. Într-o bună măsură, depinde doar de mine unde am să mă găsesc când trec prin tunelul pe care scrie 2024.
Și cu acest text lacrimogen, dar sincer, începe decembrie. Sper să găsesc timp pentru tot ce vreau să pun pe foaie. Vreau să fac niște bilanțuri pentru că, așa cum am zis, nu am stat degeaba. Am niște linii (metaforice) de tras pentru a găsi o fărâmă de încurajare. Chiar și când lucrurile pot părea dezamăgitoare, tot rămâne un ciob de bine.
sursa foto https://unsplash.com/photos/LRnIZoco__8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu