O carte de non-ficțiune? Se poate așa ceva?
Da, este nevoie și de astfel de pauze și reveniri. Mai ales că vin după o înfrângere enervantă. Anul tre-trecut (adică 2024) l-am încheiat citind o carte despre istoria creștinismului apărută la editura Humanitas. Am terminat-o chiar pe 31 decembrie. Am vrut să repet mișcarea anul trecut (adică 2025). Nu mi-a ieșit. Apoi, am dat-o cu oiștea în gard.
Nu vreau să încep o lungă jelanie recunoscând incapacitatea de a citi cât îmi place, în același timp al zilei cu un efort intelectual susținut. Dar uneori pur și simplu nu-ți vine cheful să deschizi o carte, oricât de interesantă ar fi. Cam așa am pățit cu această cărticică de 460 de pagini. Am început furtunos în decembrie și a trebuit să vină luna martie ca să o termin. Se mai întâmplă.
Dar să vorbim despre carte totuși. Ce este cu lumea creștină? Despre ce se vorbește în ea. Pe scurt, este o istorie a creștinismului începând practic din epoca imperială târzie, puțin înainte de Constantin cel Mare și oprindu-se cam în centrul Evului Mediu. E o călătorie de la o sectă persecutată la religie tolerată și apoi la umbrelă religioasă a unui continent frământat.
Este un volum destul de dens, care conține multe idei, multe exemple, care conturează un tablou clar. Pe mie m-a ajutat să-mi creez o cronologie mult mai clară a evoluției creștinismului, un subiect pe care îl știam dinainte dar cumva fragmentat. Acum etapele se leagă mult mai clar și sunt mai structurate.
Dincolo de toate aceste puncte pozitive, mă gândeam la un moment dat că multe din aceste informații sunt totuși disponibile și în lucrări mai vechi. Pe la începutul cărții autorul a repetat de câteva ori ideea că există o veche viziune triumfalistă asupra extinderii creștinismului care trebuie respinsă și asta e mult mai aproape de realitate. Adevărul e că majoritatea ideilor le-am găsit până și la Iorga sau Drimba așa că nu s-a reinventat roata prin această carte.
Recunosc, prima secțiune care tratează creștinismul roman am citit-o mai demult și e puțin mai neclară. Dar cel mai mult m-a zgândărit secțiunea ce vorbește despre epoca „regatelor barbare”, cum am fost eu învățat în clasa a V-a. În două cuvinte, chiar și după conciliul de la Niceea unde divinitatea lui Isus a fost acceptată, opinia lui Arius nu a dispărut ci a fost adoptată de unele regate germanice, în general pentru a-și declara independență politică față de Roma.
Și a existat un moment în istorie în care majoritatea acestor regate au adoptat crezul arian și totul a depins de două evenimente. Primul, decizia regelui franc Clovis de a adopta crezul nicean și cea de-a doua expansiunea occidentală hotărâtă de împăratul bizantin Iustinian care a demolat regatele goților și altor popoare ariene. Prin aceste două decizii s-a asigurat victoria niceană.
Autorul insistă destul de mult pe faptul că totul s-a desfășurat pe muchie de cuțit și că la fel de bine istoria Occidentului ar fi putut merge înainte doar cu regate ariene, deși nu putem ști cum s-ar fi desfășurat. Tocmai pentru că intrăm într-un scenariu de istorie alternativă nu știu cât de folositor este să depășim limita prezentării și să așezăm vocea istoricului în relatare.
Dincolo de această subîmpărțire, restul textului curge lin. De la autoritatea fragmentată a regatelor germanice la reunificarea europeană a lui Carol cel Mare și apoi la nașterea Imperiului Romano-German, vedem felul în care se schimbă tradiția creștină acumulând și înglobând cutume și stiluri de viață pentru a face creștinismul comestibil pentru populațiile pe care le păstoreau.
La fel de fascinantă este cristalizarea creștinismului latin care se conturează în jurul papalității care profită de prestigiu, de probleme de drept canonic sau de cruciade pentru a acumula autoritate și a ajunge practic să devină necesară tuturor credincioșilor loiali. Apogeul este o formă de creștinism sancționată prin Conciliul din 1215 de la Lateran, forma care va supraviețui netulburată profund până la sosirea unui anume călugăr nemulțumit din Wittenberg.
Trei idei și gata. Prima ține de acel triumfalism. E drept că creștinii, indiferent de biserică, țin nevoia să prezinte o viziune cât mai lină, fără probleme și sincope. Realitatea e teribil de diferită. Atunci când autorul creionează absența unor structuri care să evanghelizeze și să inculce valorile creștine dincolo de hotarele orașelor îți dai seama de teritoriul întins care a trebuit să se descurce pe cont propriu. Și nu din cauza vreunei prejudecăți, ci din lipsă de resurse. Abia după anul 1000, după cum știm încep să se facă mari catedrale și unele mai mici. Chiar și atunci erau doar la jumătatea drumului.
O altă idee bine pusă în pagină este adaptabilitatea credinței. Pe vremea romanilor, clerici conturează unele idei și pe altele le pun în plan secund pentru a lărgi numărul adepților. Mai târziu se face loc pentru o credință care să permită războinicilor germanici să fie purtători ai crucii. În zorii epocii medievale, alte credințe sunt adoptate pentru a se potrivi cu temerile și dilemele zilei.
Ultimul punct țin de relația dintre politică și religie. Împărații romani s-au considerat a fi și lideri ai bisericii, de la Constantin încoace. Tot așa și regii germanici, plecând de la precedent. La fel împărații bizantini și la rândul său Carol cel Mare. Doar spre sfârșitul perioadei studiate, papa a putut să fie un „lider din interior”, un conducător al cărei autorități putea fi pusă la îndoială de cel cu cea mai puternică armată.
Dacă ar fi să tragem linie, trebuie să acceptăm că istoria creștinismului este una complexă, întortocheată și poate una care stârnește polemici. Pentru că vorbim despre un organism încă viu, există așteptări din partea credincioșilor de astăzi față de trecutul deja scris, însoțite de unele prejudecăți. Iar istoria nu este un film Disney în care tipii buni sunt buni până la capăt și tipii răi sunt pedepsiți.
Aș lua-o drept un manual. Pentru cineva care vrea să înțeleagă istoria perioadei și istoria creștinismului poate oferi elementele de bază. La fel de bine ar fi și căutarea altor surse istorice pentru a vedea care puncte sunt stabile și bine împământenite în studiul istoric. Cu siguranță nu o pierdere de timp dar nici nu este o reinterpretare neobișnuită a istoriei Occidentului latin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu