Dacă după ce vezi trailerul pentru Dune. Part III mai ai timp să vorbești despre filmul ce urmează, s-ar putea să fie chiar bun.
Lăsând gluma la o parte, ce combinație mai bună între o zi ploioasă și un București dotat cu o sală de IMAX mai poți găsi? Așa că m-am așezat pe un scaun ce mi s-a părut la început a fi prea jos, dar care a avut un efect de a te absorbi de-a dreptul în pelicula. Și m-am trezit pe deplin intrat în lumea inventată de romancierul Andy Weir. Da, filmul despre care vorbește toată lumea este inspirat dintr-o carte. Apărută la editura Nemira și evident îmbogățită cu un tiraj nou venit în întâmpinarea cinefililor care vor mai mult Grace și Rocky.
Despre ce vorbim când ne gândim la film?
Project Hail Mary nu prea are echivalent în limba română. Cineva care urmărește fotbal american pricepe jocul de cuvinte. În acel sport, există un moment în care echipa care are mai puține puncte (sau cum le-o zice) și lansează un atac disperat care poate schimba soarta partidei. Este o Hail Mary, totul sau nimic, punându-ți toată energia în acel atac care la fel de bine poate să eșueze.
Cam asta-i miza filmului, doar că la o scară mult extinsă. Soarele este consumat de creaturi microscopice, acest proces ducând la o catastrofă lentă și la posibila extincție a vieții pe Pământ. Cei mai buni oameni de știință au pus laolaltă cele mai bune resurse pentru o călătorie. Privind înspre stele și-au dat seama că și alte stele au soarta Soarelui nostru. Toate în afara de una care a scăpat nevătămată. Hail Mary-ul, jocul de totul sau nimic, al savanților înseamnă trimiterea unui echipaj pentru a vedea care e motivul pentru care steaua supraviețuiește și cum ar putea ajuta planeta noastră.
Dar dacă planul ar merge cum trebuie n-am avea o poveste, nu-i așa? Așa că ne trezim cu un astronaut hăbăuc, aparent rătăcit pe o navă spațială aflată la zeci de ani lumină de Terra. E singur pentru că ceilalți doi însoțitori au pierit în coma indusă. Totuși, când credea că va trebui să-i dea de capăt de unul singur, se trezește cu un însoțitor neașteptat alături de care va încerca să realizeze imposibilul.
Andy Weir și-a mai văzut o altă carte ecranizată în anul 2015 cu Marțianul, un alt film apreciat și popular la vremea lui. Acela a fost puțin diferit pentru că Mat Damon n-a avut niciun companion neobișnuit și a fost nevoit să-și petreacă mai mult timp crescând culturi de cartofi.
PHM, ca să câștigăm timp este diferit din mai multe puncte de vedere. Comparativ cu predecesorul său nu pierde atât de mult timp încâlcindu-se în noțiuni științifice. Marțianul are momente în care te simți ca un elev scos la tablă. Aici, vorbăria savantă e redusă la minim, e digerabilă și aproape nu se simte. Asta poate fi un punct în plus sau în minus, depinde de unde vii ca cinefil pasionat de SF sau unul care pur și simplu vrea un film bun.
Miezul emoțional al filmului este relația dintre Ryland Grace, protagonistul uman și Rocky, protagonistul extraterestru de pe Eridani. Total diferiți, vor găsi puncte comune care vor dezvolta o prietenie greu de crezut. Filmul face o treabă excelentă într-atât încât în momentele tensionate, ajungi cu inima-n gât neștiind care va fi soarta personajelor. Da, mi s-au umezit ochii, sunt nevoit să recunosc. E genul ăla de film.
Trebuie să zic puțin și de prejudecata care mi s-a strecurat în minte urmărind relația ce se dezvolta între cei doi străini. Totul pleacă de la romanele lui Cixin Liu despre pădurea întunecată. Două specii extraterestre nu s-ar ajuta benevol, mai degrabă una ar lăsa-o pe cealaltă să fie devorată pentru a-și salva propria planetă. Totuși, Weir nu este deloc susținător al acestei teorii, deși ar merita poate să fie atinsă. Cine știe, în carte poate se vorbește despre ceva similar.
Revenind la film, am ales să-l văd în IMAX pentru imagine. Cadrele filmate de Roger Deakins cu multe filme excelente la activ (Blade Runner 2049, Dune etc) sunt tablouri în mișcare. Există o secvență (da, aia) care efectiv te lasă cu gura căscată. Pur și simplu, stai pe scaun dar faci pasul dincolo de ecran și experimentezi nemijlocit un alt tărâm. Ar trebui menționat aici și magicianul sunetelor, Daniel Pemberton (), care a creat o coloană sonoră remarcabilă și memorabilă.
După atâtea filme nu am găsit încă spațiu să-l apreciez pe Ryan Gosling. Dincolo de aparențe, omul este un actor bun. Joacă rolul savantul nerdy care nu se potrivește suficient de bine. În unele pauze l-am conectat cu La La Land sau The Fall Guy, demonstrând că e capabil de roluri versatile. Mai târziu mi-am reamintit că a jucat și Blade Runner 2049, nefiind străin de roluri SF.
Neapărat trebuie menționată și Sandra Huller, cea care joacă rolul principal feminin, tipul stoic și devotat. Cei doi sunt un tandem savuros, reușind să producă și câteva secvențe mai grele și de suflet inclusiv scenele ce țin de petrecerea de pe portavion. Nu zic mai multe, că noah, aveți filmul de văzut.
Rocky e fascinant. Și adorabil. Nu că m-aș fi gândit că aș cumpăra un Funko Pop sau un pluș în forma lui. Întreaga civilizație este prezentată inventiv, iar interiorul navei sale este de-a dreptul copleșitor și ieșit din comun. Mai mult decât atât, reușește să fie perceput ca uman de către public și de către Grace.
Multă lume îl compară cu Interstellar, iar unele asemănări de bază pot fi ușor dibuite. Dar nu cred că există vreo cursă între ele. Personal, în unele puncte mi-a adus aminte de Arrival (ecranizat după o povestire scurtă scrisă de Ted Chiang), referitor la dialogul dintre două civilizații străine. Eu aș spune că în loc să comparăm și să împungem, mai bine să ne bucurăm de astfel de filme bine făcute și care tratează problemele legate de spațiu.
Totuși, ca paranteză, recunosc că într-o anumită secvență am avut aceleași trepidații ca în scena andocării din Interstellar, deci cel puțin în acel punct, găsim ceva asemănător.
Project Hail Mary e bun și pentru că arată bine, sună bine și are un extraterestru simpatic. Dar este bun și datorită mesajului său. Mi-a adus aminte de Superman și Fantastic Four, filmele de anul trecut care au avut aceeași naivitate și optimism cum rar mai vezi la cinema. Au fost momente în care am rămas cu zâmbetul pe buze și cu o stare de bine pe care mi-a creat-o filmul. Toate acestea sunt argumente suficient de bune pentru a vedea filmul cât încă este la cinematografe. Și poate, dacă chiar v-a plăcut să citiți cartea. Cu sau fără posterul filmului pe ea (sorry, Nemira).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu