Se spune că e o tragedie că nu avem timp să citim toate cărțile mari. Eu spun altceva: e o tragedie că nu avem timp să le REcitim pe cele mari și pe cele care ne-au lăsat o impresie plăcută. Cu toate acestea, prin accident și prin voință, se întâmplă și minuni. Cine spune că nu poate ieși nimic bun dintr-o călătorie de 12 ore cu trenul? Am recitit 1984 și deja m-am apucat de Minunata lume nouă, pentru că da, e nevoie de binomul acesta. Am să scriu o postare despre fiecare în parte, urmând o concluzie referitoare la similarități, diferențe și mai ales actualitate.
După ce Trump a devenit președinte se pare că americanii au început să cumpere în prostie opera lui Orwell. Probabil că e exagerată, dar mă rog, dacă au și citit-o nu e deloc pierdere de bani. Care au fost gândurile mele când am citit-o prima dată? Sincer, nu-mi aduc bine aminte, având în vedere că au trecut aproape zece ani. Am fost impresionat de ea poate mai mult datorită faimei și datorită ideilor care oglindeau atât de mult realitatea încât se produceau un efect de ștergere a liniei dintre ficțiune și realitate. Orwell știe ce spune și o face într-un mod în care te face să te înspăimânți. Măcar în parte.
Ce zic acum? Din nou, nu sunt atât de impresionat. Aș recomanda-o? Desigur! Ideile sale nu s-au perimat deloc, sunt din păcate actuale și orice discuție pe marginea cărții face bine la civism. Să ating puțin latura artistică. Spre sfârșitul anului trecut am citit sequel-ul neoficial al lui Boalem Sansal 2084 și atunci l-am criticat destul de tare pentru că nu seamănă în intensitate cu ceea ce-mi imaginam eu că este 1984. Acum, devin mai blând. Ideile sunt bune, scriitura e ok, în mare parte.
Winston e un personaj șters, dar probabil nu te poț aștepta la mai mult de la cineva născut într-o societate ca Oceania. De aceea e greu să ai o legătură emoțională, dar nici Orwell nu ajută. Sunt puține momentele în care reușești să te apropii. Și poate că până la urmă nu e vorba de personaje, având în vedere numărul lor limitat. Prezența lor este o pantomimă jucată cu spatele la Fratele cel Mare. Chiar este menționat la un moment dat că nu omul contează, ci Partidul, nemuritor.
Ceea ce e trist este că viața bate filmul. În mai multe pasaje se vede clar defetismul lui Winston care se aștepta ca la un moment dat să fie prins de Poliția Gândirii. Totuși, nu există o teroare paroxistă și o paranoia cum mă așteptam. Acum, după ce am citit mai multe cărți în care este prezentată experiența celor care au trăit în lagărul comunist în vremea lui Stalin (modelul lui Big Brother), m-am convins de aceasta. Citiți de exemplu Zgomotul timpului sau Panta rhei și veți înțelege despre ce este vorba.
Mergând la ceea ce este practic esența cărții și anume ce înseamnă totalitarismul. Ce este Oceania? Simplu spus, este un coșmar. O societate în care cei de Sus au reușit să obțină un control absolut, nedisputat, prin diferite mijloace de influențare socială și psihologică și din care nu există scăpare. Nu există nicio Alianță Rebelă sau antidot. Până la urmă ești prins. Până la urmă ajungi să le dai dreptate lor, să le mulțumești că îți arată calea cea dreaptă.
Rămăsesem demult cu ideea că 1984 e o carte în parte depășită. În contextul luii 1948, când a fost publicată, surprindea bine cizma plasată pe chipul oamenilor de dincolo de Cortina de Fier. Dar, timpurile s-au schimbat deși supravegherea n-a dispărut. În această seară stând la birou mi-am dat seama că am televizorul în spate și mă gândeam la tele-ecranele care prindeau orice imagine. Cât de departe și cât de posibilă e o asemenea realitate astăzi când internetul pare o forță ce duce la emancipare (vedem exemple în Primăvara arabă și alte mișcări de stradă pornite din spațiul virtual)? Ideile despre putere, despre păstrarea ei m-au dus cu gândul la ceea ce am învățat anul ăsta despre primele dinastii chineze ce practicau exact această formă de impunere a puterii într-un mic cerc închis.
Deci, mai e loc pentru 1984 în lumea totalitară de mâine? Probabil. Nu cred că viitorul e bătut în piatră și ceea ce avem azi vom avea poimâine. Deși aș înclina mai repede spre M.L.N. a lui Huxley, elemente despre care vorbește Orwell sunt integrate lumii în care trăim. Cel puțin în parte a avut dreptate. S-ar putea să nu ne mai așteptăm la Partide de nedepășit, dar pericolul figurilor mesianice și al manipulării în masă este la fel de real astăzi, și în fiecare zi câtă vreme va dăinui această tehnologie ce ne înconjoară. Trăiască Fratele cel Mare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu