Mi se pare de multe ori că se poate ajunge într-un punct în care obosești chiar dacă nu ești muncitor în mină. Depui, e adevărat, și efort fizic dar acest gen de oboseală nu vine neapărat din această alergare și tumult. E ceva mai profund care face din când în când inima să îți ofteze fără un motiv aparent. E o boală deasupra bolilor tămăduite de medici. Sau poate un simptom. A ceva ce lipsește sau trebuie să fie regăsit.
Trăim într-o lume a minutului. Aleargă dintr-o parte într-alta, încearcă să faci toate obligațiile care ți se cer (și fă-le bine), mulțumește pe toată lumea și încearcă să îți păstrezi nervii intacți în acest proces. Proces repetitiv. Poate sisific. O piatră pe care atunci când la sfârșitul zilei o duci în vârful dealului, se prăvălește jos. A doua zi dimineața o găsești la poale și convins că ai forțe noi o urci înapoi. De parcă ai impresia că mâine nu va fi tot așa.
Te grăbești și uneori trebuie să mai adaugi la acea fugă un extra-șfunchi. Lumea parcă merge mai încet așa că tu trebuie să mergi mai repede. Te grăbești undeva și acel lucru stă în prezența ta acolo. Și totuși, chiar peste persoana ta trebuie să calci pentru a ajunge la locul stabilit. Ne târâm după noi înșine până devenim niște mașinării ce respectă termene și sar din date în date, uitând că mai există și timp nemăsurat.
Ceea ce este amuzant, dacă nu ar fi tragic este că avem impresia că toată această răscoală a cărnii nu are niciun efect. Că suntem aceeași oameni ca și cei care eram acum 5, 10, 20 de ani. Unii pot întradevăr să treacă impasibili prin decenii, în vreme ce alții se cufundă în zeul muncă și devin mici idoli ai acestuia pierzându-și asperitățile personale. Alții însă mai au puțin spirit. Rezistă. Sunt trași în stânga și în dreapta și vor mai mult decât acest travaliu infernal, călătorie cu un tren de mare viteză.
Ajungi în momentul acela în care dai de tine. E momentul de care spuneam, că te simți gol, te simți frustrat, angoasat chiar. E momentul în care interiorul tău șoptește (mereu șoptește, niciodată nu strigă) că lumea curge și tu te scurgi printre minute ce nu au rost mai mare decât a fi deadline-uri. Tragi maneta de frână și te oprești să te convingi că s-ar putea să fie adevărat. Așa ar trebui să se întâmple.
Este o boală a acestei civilizații să te tragă în toate părțile. Să ai o mulțime de datorii, termene, obligații. Să fii performant, să strălucești, să excelezi. Fără să-ți dai seama că e un preț plătit pentru acest lucru. În valută personală. Orice om își știe restul pe care îl mai are în buzunar până la Marea Socoteală. Și totuși, până atunci mai e loc. E nevoie să fie loc și pentru tine.
O civilizație a minutului ucide secunda. Când ți-ai dat seama că mai există clipe pe lumea asta? Clipa în care stai și te uiți cum cade un fulg de zăpadă. Clipa în care stai la semafor și privești, cerul, mașinile care trec, oamenii de pe cealaltă parte. Când vorbești cu cineva cu care ți-e drag să vorbești și îți dai seama că acesta e un moment irepetabil, pe care-l vei pierde în timp. Dar pe care l-ai prins pentru...o secundă. Avem nevoie să învățăm din nou să numărăm timpul și în secunde. Pentru a nu deveni niște simple mecanisme reglabile după ceasul lumii de oțel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu