Am terminat de citit ultima carte lansată (până în prezent) de Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta. A reușit să mă facă să mă gândesc. Aparent a reușit să-și atingă scopul.
E întotdeauna fascinant să rămâi fascina și să fii provocat să treci dincolo de ceea ce în mod normal aprobi ca fiind limitele tale. Cum ar fi dacă aceasta ar fi nu doar un hobby, o distracție sau o pierdere de timp, ci un comandament moral? Gândirea este necesară și obligatorie. Creierul nu stă în cap pentru a fi controlat de la distanță de ideile și strigătele altora care să spună ce trebuie să faci. Pare foarte revoluționar și greu de pus în practică. Trăim într-o societate și într-un mediu care aprobă și aplaudă Omul, cel care dirijează. E adevărat e nevoie de elită, dar e nevoie și de cineva care să stea pe margine și să spună dar de ce?
Apare aici și problema: trebuie să devenim cu toții Gică contra? (vă dați seama, am creat un arhetip național!) Să comentezi, să barezi, să te opui. Să dovedești că știi mai mult și că știi mai bine. Să nu gândească nimeni sau să gândească toți, pare că ambele opțiuni produc mai mult rău decât bine. Și cu toate acestea, e nevoie să fim noi în noi prin gânduri. Mii de gânduri trec prin mintea noastră. Ne mai găsim și noi pe acolo? Sau demult a preluat altcineva controlul?
Cum gândim? Cu cine să gândim? Singuri, sau cumpărând niște resurse din vreo librărie (sau anticariat)? Ce să pompăm în creierul nostru pentru a ni-l face...gânditor. Oscilam între înțelept și inteligent, însă aceste categorii vin din altă parte. Vedeți, e greu să gândești cum e bine să gândești. De unde să începi și unde să te oprești. Despre ce și care să fie scopul. Să gândești doar pentru că poți. Să gândești pentru ca să nu gândească alții pentru tine. Să gândești pentru că poți schimba omenirea (Liiceanu vorbește despre marii reformatori, puțini și reduși la tăcere în grabă de oamenii ce se simțeau deranjați în somnul lor). Să gândești ca să știi cine ești sau cine poți să fii. Cine pot fi alții. Cum poate arăta lumea.
Caută drumul drept. Există probabil un drum de care n-ar trebui să te depărtezi. Nu ești singur. Au fost și alții care au gândit. S-au gândit și să lase niște memorii ale gândurilor lor, fotografii ale inefabilului. Poate hărți spre necunoscutul care e în noi și e mai adânc decât noi înșine (după vorba preluată de la Augustin de către Constantin Noica). Marea problemă e că lumea se dereglează ușor. Gândește strâmb. Adevărul nu e ușor de priceput și nici ușor semnalizat. Lumea poate să se trezească mințind sau greșind. Așa că e nevoie de un cap în plus, al tău, pentru a alege. Să merg sau să pun în balanță. Nu să critic și să atac, ci pur și simplu să mă gândesc dacă nu cumva există o altă cale. Cel puțin pentru mine. Și dacă merită căutată. Dacă merită dus gândul până la capăt...
În mod deliberat am ales să nu fac o recenzie a cărții. Ar fi un dezavantaj și deloc o modalitate de a stârni interesul pentru ea. Mai repede am extras idei din ea, gânduri ale autorului care încetul cu încetul se mută în mintea cititorului. Am lăsat indicii pe care curiosul, posibilul gânditor, le va găsi în carte. Atât spun: cartea este accesibilă, deși e nevoie de puțin joc de glezne al neuronilor pentru a păstra atenția la cote înalte. Cu toate acestea, este o carte pentru oricine pentru că dezbate o temă importantă pentru ființa umană: ne tulbură oare ideea că trecem prin viață gândind cu mintea altuia și că alții aleg ce se va alege de viața noastră?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu