Am ajuns la jumătatea drumului. Am dovedit două romane și acum o luăm în jos la vale. Cele două turnuri a fost mereu filmul meu preferat pentru că includea bătălia de la Văgăuna lui Helm. Și de fapt, tot Rohanul îmi e aproape inimii. Unul din motivele anciliare este muzica. Howard Shore compune Rohan theme o bucățică scurtă, cântată de vioară, care e atât lină, cât și năvalnică la vreme potrivită.
Bine, dar noi suntem aici să vorbim despre cărți. Așa că, să zicem despre cărți. Acum mulți ani când am încercat să citesc trilogia prima dată m-am poticnit chiar la jumătatea drumului. Nu știu dacă am menționat în postarea anterioară, dar cele trei romane (care trebuie privite de fapt, ca una singură) sunt divizate în șase cărți, două per volum. În tentativa anterioară, am căzut victimă undeva între cărțile trei și patru, adică la jumătatea Celor Două Turnuri.
Revenim la filme. Jackson face o treabă bună îmbinând într-un mod cinematografic acțiunea. I se iartă pentru că a produs o capodoperă în trilogia asta. Fără paranteze. Dar Tolkien, beneficiind de avantajul paginii îți spune o poveste lungă, cu două tablouri pe care le pictează separat. În unul sunt Aragorn, Legolas, Gimli și Gandalf (spoiler!) luptând pentru supraviețuirea Rohanului. În celălălalt Frodo și Sam împreună cu Gollum înaintează către Mount Doom. Așa că nu e ieșit din comun ca odată ce a trecut flama bătăliei să se ardă entuziasmul la o mică plimbărică până în mijlocul întunecimii.
Recunosc, și acum am avut unele ofuri în acea parte, dar până la urmă am împins mai departe. Și pot spune că a meritat (evident). după cum spuneam și data trecută, povestea e o saga în sine, o legendă măiestrit pusă în pagină. Are și o mireasmă de secol XX și de spovedanie. Odată ce Frodo și Sam ajung tot mai aproape de Mordor, se întrevăd adumbrit câmpurile dezolate ale Franței prinse în Război Mondial, front pe care a luptat și Tolkien. E o nuanță ce poate fi prinsă puțin mai greu, dar e acolo.
Prima parte e de vis. Ceea ce se pierde e acea atitudine de mirare și de fascinație în fața lumii. Acțiunea devine mai rapidă, mai alertă și narațiunea se concentrează asupra faptelor fără a mai se perinda prin basmele unei lumi adormite. Și e normal. Saruman își strânge forțele, Rohanul e pe cale să cadă și cine trebuie să sară în apărare. Totul culminează cu bătălia de la Văgăuna lui Helm. Ah, e greu de descris. Tolkien reușește să creeze emoții prin cuvinte mai ceva ca unele filme din ziua de azi. Și asta sper că spune multe. Tensiune, eroism, o panoramă a lipsei de speranță și apoi eliberare. Citiți oameni buni și convingeți-vă.
Ce ar mai fi de spus? Personajele rămân la fel de mărețe, înțelepte și de viteze ca mai nainte. Li se adaugă și altele în plus. Regele Theoden, figură tragică, apăsată de puterea întunericului și salvată în ultima clipă de forțele binelui. Se pune în fața poporului său și își îndeplinește misiunea până la capăt, cu toate opreliștile puse în cale. Mai pomenim și pe Eowyn, Domnița din Rohan, de care mi-a plăcut pe peliculă și pot spune că-mi place și pe pagină. Mi-ar fi plăcut să i se fi făcut simțită prezența mai mult.
O ultima mențiune, pentru cei care au văzut doar filmele. Peter Jackson a fost fidel spiritului cărților și le-a transpus exemplar în film. Evident, există lucruri modernizate, și nimeni nu cred că s-ar putea plânge (deși sigur se vor găsi și astfel de oameni). și mai sunt conflicte care sunt create specific pentru film. Am fost mirat de finalul cărții care diferă mult de film, și de caracterizarea unui personaj foarte schimbată față de ecranizare. Asta le separă, dar le face pe amândouă opere de mare frumusețe artistică exprimând același adevăr al dorului de lumi măreț ticluite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu