Aș putea spune că Stăpânul Inelului a fost în fundalul zilelor mele de dezvoltare intelectuală. Am prins momentul în care filmele au fost produse și au apărut pe ecran. Evident, le văzusem la televizor, dar nu ratam nicio ocazie în care erau difuzate. Nu am fost însă înnebunit după SI pe atunci. Era doar un lucru mișto care exista. Când am început să pătrund mai adânc în lumea cărților, am tot văzut trilogia asta cocoțată acolo sus, în vârful clasamentelor.
Încă îmi aduc aminte de bucuria copilărească cu care am cumpărat fiecare volum când a apărut în seria roșie de la ziarul Adevărul. Yes, I was there 3000 years ago... Atunci a fost și prima dată când am citit. M-am luptat cu primul volum, l-am deschis pe al doilea, și pe la jumătate l-am reașezat în raft. Pentru asprimea și bruschețea mea de atunci, era prea mult.
Anii au trecut, gusturile s-au modificat și acum mi-am propus să transform săptămâna asta într-un maraton literar. Sunt încă în program și sper ca mâine să pot dovedi jumătate din Cele Două Turnuri. Spoiler: e filmul preferat, așa că s-ar putea să fiu tare încântat.
Dar mai întâi, Frăția Inelului. Reacția generală: pozitivă, spre foarte pozitivă. Tolkien era cu adevărat un maestru al scrisului. Fără îndoială. Evident. A reușit să compună o poveste compactă, alertă și bine structurată. Personajele ies în evidență, cel puțin unele, și sunt ușor de înțeles și apreciat. Descrierile sunt de manual. Ți-e dor să hălăduiești prin Pământul de Mijloc și cu fiece nou tărâm descoperit ți se pare că găsești ceva mai mult de apreciat.
Conflictul e tare bine cunoscut: Sauron, Dușmanul oamenilor liberi făurește în vremuri vechi un Inel cu care să controleze semințiile din Middle Earth. Îl pierde și așa rămâne până când ajunge în posesia lui Bilbo via evenimentele din Hobbitul. Și după decenii, ajunge pe mâna lui Frodo, nepotul său. Și el are misiunea de a-l duce pe Mount Doom unde să-i sfârșească istoria tristă și periculoasă. Toată lumea știe asta.
Da, e un lucru demn de menționat și acesta: citesc niște cărți în care știu ce se va întâmpla. Chiar dacă Peter Jackson a mai modificat câteva ceva, filmele reflectă cărțile. Și cu toate astea nu te plictisești. Poate primele pagini, când sunt încă în Comitat sunt puțintel trase de mânecă. Odată ce compania se pune în mișcare nu se mai opresc până pe malurile Râului cel Mare.
Am să mai zic niște lucruri generale că m-am întins cam mult. Cel mai mult probabil că mi-a plăcut atmosfera pe care a reușit să o creeze Tolkien. Erudiția sa e bine pusă la lucru și se remarcă. Îmbibă povestea cu un realism și o nostalgie cum rar mi-a fost dat să citesc. Ai impresia că dincolo de ceea ce se petrece în carte, mai există zeci de lucruri nerostite care ar fi la fel de intrigante. Pământul de Mijloc e o lume trăită, veche și plină de povești.
Aș putea spune și basme. Sunt momente în care în spatele textului se tresăriri ale unui limbaj să-i spun biblic, câștigând o solemnitate și simț al transcendentului. Și de atâtea ori ai impresia că ești transferat într-un tărâm de basm. Există o anumită similaritate cu basmele românești (pe alea le-am citit, de alea zic) ale copilăriei care te fac să te aștepți să-ți răsară Prâslea sau Făt Frumos de nu știu unde și să plece în călătorie împreună cu Aragorn și Legolas.
Momentan nu mă pot gândi la lucruri negative. Deși bate 500 de pagini acestea zboară de sub degete. Totul e atât de bine legat încât nu simți greutatea lor. Și când termini un capitol vrei să vezi ce urmează după. Deși știi asta. Cred că ăsta e semnul unei cărți mari. Clar, Frăția Inelului este o recomandare de toată pomina. Citiți-l, mergeți mai departe și convingeți-vă că scrisul poate deschide cu adevărat ferestre înspre alte lumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu