E destul de greu să găsești un loc în care să publici o carte și este greu să ajungi la punctul în care poți spune cu mâna pe inimă că ai o carte pe care o poți prezenta lumii fără prea multe palpitații. Sunt multe lucruri complicate când vine vorba de publicarea unei cărți. Printre care și povestea.
După cum pomenisem într-o postare anterioară am scris prin 2017 primul roman pe care îl vedeam publicabil. Acum pot să admit că e o salată de vinete cu de toate. Am știut asta așa că l-am tot umflat până când nu am știut încotro să o iau. Povestea era bună, am trimis-o câtorva prieteni apropiați să o citească și lumea a plâns la final, semn bun pentru un scriitor.
Țineam morțiș să-l public așa că l-am luat de la capăt plecând cu a doua idee. N-a mers nici de data asta și mai aveam un bai: era prea lung. Era acțiune complexă, multe personaje și nu puteam să-l ciuntesc. Nu era bun pentru debut.
Am luat-o de la capăt cu un al doilea roman născut dintr-o inspirație de moment ivită într-o plimbare prin parcul Tineretului din București. După vreo două ture de parc aveam măduva ideii în minte și trebuia doar să pun carne pe ea. Acțiunea se petrecea într-un weekend și aveam două personaje principale care se ciocnesc furtunos.
Când l-am terminat de scris și m-am uitat la numărul de pagini am oftat din nou. Cam lunguț, dar asta era. Ăla urma să fie romanul de debut. L-am trecut prin vreo două ture de corectat, dar nu aveam acel elan de a-l termina cum trebuie. L-am purtat oriunde am fost în 2019 și tot neatins a rămas. Dar știam că-l voi publica.
Apoi au venit Labirinturile. Ideea asta era perfectă. Acțiunea se petrece într-o zi, în câteva ore, cu două personaje care nu fac altceva decât să-și depene povestea vieții și mai ales insuccesele și temerile, neștiind dacă se vor mai întâlni. E un decor intim, fără multă ornamentație cu un număr de pagini care nu depășea limita pe care o visam.
Și totuși, de ce am insistat pe limita asta? Îmi imaginam romanul de debut ca un fel de hello there, I exist! O carte scurtă e o carte ieftină, ceea ce înseamnă că cineva care nu știe cine sunt ar fi interesat să o cumpere și nu va fi frustrat că a dat mulți bani pe o carte care nu i-a plăcut. De asemenea, voiam să fie un aperitiv, o gustărică narativă care să-l facă pe cititor să vrea mai mult. Dacă veneam cu un tom cât Stăpânul Inelelor sau Muntele vrăjit, dar care nu se ridica nici la înălțimea unui Moby Dick (nu-mi place cartea aia) atunci sigur nu m-aș fi reîntâlnit cu cititorul dezamăgit.
Labirinturile au fost și o probă practică. Acum după ce am mai citit unele lucruri îmi dau seama că puteam face mai mult pentru a-l face mai comestibil, dar sunt sigur pe lucrurile pe care le-am făcut bine, acceptând că mai am de crescut. Mi-am folosit slăbiciunile pentru a crea un mediu propice mie. Nu-mi ies tot timpul descrierile, așa că decorul e minimalist și dialogul e rege, aproape ca într-o piesă de teatru.
Mă uit cu plăcere înspre romanul ăsta chiar dacă știu că nu e cea mai bună lucrare a mea. De fapt, cu gândul ăsta am plecat, nu dăm ce-i mai bun din prima. Și mă motivez cu ideea că următoarea carte ar trebui să fie mai bună decât cealaltă. Aha, paragraful ăsta răspunde titlului. Am început cu Labirinturile și sper să merg mai departe, să-mi văd aduse la viață și restul ideilor scrise în carnețelul meu. Nu sunt multe, dar probabil au o scânteie de creativitate în ele.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/zerTsgc3Mvg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu