Dacă tot am pornit-o pe aleea amintirilor legate de zilele începătoare de fotograf-amator, mai am combustibil pentru o postare, probabil mai scurtă decât prima. Nu e nimic mai frumos decât ceva făcut cu pasiune și cu sinceritate, și în acele zile nu duceam lipsă de niciuna.
După cum scrisul e ceva care se pierde în copilărie și a fost motivat de unii factori care m-au împins să continui și să nu îngrop această curiozitate nesecată, tot așa și cu... monumentele. S-ar putea să fi existat o plăcere și fascinație pentru patrimoniu încă dinainte de a fi pasionat de istorie în sine.
Sunt din Macea și cine nu știe asta, în centrul comunei se află o bijuterie de castel eclectic ridicat de către doi baroni habsburgi în ton cu cele mai noi mode. Cuvântul castel făcea parte din vocabularul meu înaintea multor alte cuvinte. Să mai luăm în considerare că în Curtici, la doi pași mai există un castel, la Șofronea, la trei pași mai există un alt castel. În general județul Arad mustește de patrimoniu arhitectural.
În clasa a IV-a vizitam cetatea Devei, castelul Huniazilor, Sarmizegetusa. Am trecut mai apoi prin Băile Herculane. Mai punem centrul vechi al Constanței. Apoi o excursie cu școala în Oradea, Cluj și Alba Iulia. Apoi o vacanță la Sinaia și un drum până la castelul Bran. Și apoi o vacanță la Sighișoara. În minte mi se plimbau doar marile monumente pe care le vizitasem sau pe care le știam din cărți și vederi (pe atunci colecționam vederi). De asemenea, pe atunci nu exista internet (gasp) așa că și imaginația juca un rol important.
A venit clasa a IX-a, și am pătruns în Arad. Înainte să încep școala, cel mai bine știam din oraș unde e librăria Corina (the best), piața mică, Jackson (un fel de AFI Palace avantgarde) și McDonalds. Tot atunci domnul profesor de istorie de la liceu ne-a plimbat prin oraș într-o oră și am văzut prima dată casa unde a poposit Eminescu, școala unde s-a hotărât locația Adunării Naționale de la 1 decembrie 1918 sau preparandia lui Țichindeal.
Și acum începe furtuna perfectă. Pentru că tocmai atunci am început să fiu curios despre istoria orașului. Am auzit vorbindu-se despre istoria orașului la școală. Și tot pe atunci am avut șansa de a mă întâlni cu niște cărți despre Arad pe care nu le-am mai văzut în alt exemplar și pe care le păstrez cu grijă acasă. Și tot atunci mi-am cumpărat primul aparat foto fără de care nu aș fi început blogul și nu mi-aș fi alimentat curiozitatea față de istoria orașului.
Uitându-mă la acel tabel despre care pomenisem în postarea trecută și mestecând această idee m-am dus cu gândul la cartea lui Pleșu și Liiceanu Despre destin. Sau măcar la titlul ei, dacă nu mai departe. E fascinant cum s-au învârtit rotițele în așa fel încât la momentul oportun toate să meargă sincron.
Dacă un element ar fi lipsit, dacă mi-aș fi îndreptat privirea în altă parte, astăzi nu m-aș mai bate capul și nu aș simți acea emoție profundă de fiecare dată când trec pe străzile orașului ăsta amărât. Dar, probabil dintr-o condescendență providențială, m-am aflat la locul potrivit în momentul potrivit. Altfel, azi eram neatins de morbul patrimoniului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu