Pfff, demult nu mi s-a mai întâmplat să am o reacție atât de împrăștiată...
Dacă mă știți, știți și că-mi place Eric Emmanuel Schmitt. Nainte să vină în Romania în 2015 am citit o bună parte din cărțile sale și când a fost la Atheneu am fost acolo și i-am luat autograful. Și Omul care vedea dincolo de chipuri e o carte fantastică, probabil una din cele mai bune pe care l-a scris. De asemenea Felix și izvorul invizibil este... opusul.
Jurnalul unei iubiri pierdute este cu totul altceva. Nu izvorăște din imaginație, ci din faptul brut al vieții, din moarte, durere și recuperare. De aceea nu ți-e ușor nici să critici, nici să aplauzi o astfel de carte.
Volumul strânge laolaltă gândurile care trec prin mintea lui Schmitt după decesul mamei sale de care era legat indisolubil. Dar ce se întâmplă când o astfel de relație se frânge în cel mai natural mod posibil? Schmitt își deschise sufletul și se face extrem de vulnerabil aducând înaintea cititorului inima ce palpită a doliu.
Probabil de aceea am simțit un soi de stânjeneală când citeam aceste pagini. Asta vine de la cineva care a scris (și probabil va mai scrie) scene în care personaje trec prin decesul unor apropiați. Diferența evidentă este că unii sunt parte a imaginației mele, în vreme ce durerea lui Schmitt e reală și e expusă. De aceea, am avut intenția uneori să întorc privirea pentru a nu pătrunde atât de adânc în epicentrul dezastrului.
Pentru autor decesul mamei reprezintă prăbușirea unui punct fix, o orbire temporară ce duce la o perioadă de închidere în sine. E un capitol închis brutal, neașteptat, fără a vindeca toate rănile. De fapt, până la sfârșitul volumului unele din ele se vor cicatriza prin trecerea timpului.
Moartea aduce întrebări. Hrănește nesiguranțe și enigme din trecut. Pune sub semnul întrebării însăși viața. Și pentru că o durere nu vine singură autorul este curentat de alte situații de viață care îl pun sub tensiune. După un dans pe muchie de cuțit totul revine la o stabilitate parțială.
În centrul cărții rămâne tributul pe care Schmitt îl face dragostei materne. Mama sa a fost cea care, fără să-și dea seama, l-a așezat pe drumul care l-a dus inevitabil înspre teatru, și ea a fost cea care l-a susținut mereu, în reușită și eșec. De aceea, gândul că a ajuns să joace o piesă despre care nu poate discuta cu ea sau că a scris un roman pe care ea nu-l poate citi, este dureros.
Jurnalul... este o carte care ne aduce aminte de lucrurile cardinale ale vieții, plecând de la importanța relațiilor cu cei dragi, până la sensul vieții și al morții. Poate au existat unele tangente care au schimbat pentru puțin timp focusul gândurilor, dar trebuie să ținem cont că în acest volum coerența nu este esențială. Chiar dacă Schmitt oferă o osatură narativă și creează un fel de climax al poveștii, povestea dansează în ritmul doliului și al acceptării dovedind că fiecare plecare este dureroasă, dar și că suntem destui de puternici pentru a merge mai departe onorând viața celor care nu mai sunt.
Reclamă: Labirinturi de lut, romanul publicat de mine, 30 RON, contact pe pagina de Facebook, Viața și cărțile lui Iuliu Sturza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu