Zilele astea am umblat prin arhiva mea de fotografii. De nevoie și de curiozitate mi-am făcut un tabel în care mi-am notat fiecare ieșire fotografică prin Arad, de-a lungul anilor. E greu de crezut dar anul ăsta se împlinesc zece ani de când am început să fac fotografii ale monumentelor din oraș. Aici mă refer la clipa când mi s-a pus în mână un aparat foto pentru că înainte foloseam telefonul mobil. Despre asta, altădată.
A fost o călătorie în timp. Am plecat de la cele mai recente sesiuni de fotografie de dinaintea pandemiei și am urcat dinspre ani de studenție către epoca liceenilor. A fost doar clasa a XII-a, atunci mi-am primit prima cameră. Și ăsta mi-a aprins și mai tare pofta de a mă plimba prin centrul vechi.
A fost plăcut pentru că aici nu mai era vorba doar de fotografie și doar de niște ziduri reci. Era istorie personală. Pentru că luam în calcul fiecare dată în care am mers la Arad și am fotografiat un colțișor. De cele mai multe ori pe fugă pentru că eram cu părinții, aveam altă treabă sau pentru că am zăbovit prea mult în anticariat și pierdeam autobuzul. The usual stuff.
Erau și acele momente mișto de tot când plecam în oraș special pentru fotografie. Sunt puținele acele zile, dar memorabile. Alegeam un traseu prestabilit care întotdeauna se încărca cu alte ținte de fotografiat. Mergeam pe străzi în căldură, în frig căutând să prind cel mai bun cadru, în limita capacităților aparatului dar și al abilităților mele de pasionat în ale fotografiei.
Adevărul e că pe măsură ce ajungeam la început resimțeam astăzi un sentiment bizar. Istoria devenea din ce în ce mai personală și mai reală. Erau zilele de pionierat, de început când entuziasmul dragostei dintâi debordează. Atunci m-a prins gândul ăsta menționat în titlu. Un gol în stomac.
Treceam în tabel fotografiile făcute în primele două luni de când îmi luasem aparatul. Atunci voiam să fac totul cât mai repede, mai ales că toate acestea erau postate pe un blog (care încă e în picioare). Voiam ca toată lumea să vadă ce vedeam eu.
Și privind pozele mi s-a făcut un gol în stomac. M-am revăzut lipsind de la orele când se dădea teză la geografie și plecând să fotografiez cetatea, ocolind-o pe trotuar și apoi revenind în centru. Sau ziua în care înainte să merg la ore am trecut pe lângă Turnul de apă, am mers pe la Preparandie, pe strada Cozia, ca apoi să ajung la școală și la finalul orelor să pornesc pe un alt traseu.
E așa rar să găsești pasiunea asta pe lume. Să găsești acel lucru cu care îți rezonează sufletul când îl faci. Care te ține treaz noaptea așteptând să revii la el, care te provoacă să faci mai mult. E fotografie? Pictură? Scris? Citit? Grădinărit? Croșetat? Gătit?
Lista e lungă, dar majoritatea celor care au citit rândurile astea cred că au înțeles ce voiam să zic. Nu făceam fotografii doar pentru că trebuia să pun niște poze pe un blog sau pentru că așteptam aplauze. Era ceea ce mă făcea fericit și producea un gol în stomac. Era (și încă este) pasiunea mea.
Trist e că în societatea noastră nu putem pune semnul egal între pasiune și supraviețuire. Când alegem să sacrificăm ceva, ne înecăm visul pentru că nu rezonează cu cursul monetar. Așa ajungem modelați de monotonie și rutină. E greu să fie altfel, și nu pot zice decât ferice de aceia care reușesc să găsească serviciul care-i face să simtă un gol în stomac... măcar o dată pe săptămână
*fotografia de la începutul postării este făcută prima dată cînd am ajuns în Arad cu camera foto, deci are vreo zece ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu