Am fost sau am devenit introvertit?

 Ăsta o fi lunguț, dar nici subiectul nu mă lasă să fiu scurt...

 

Unul din evenimentele care mi-au schimbat viața a fost citirea cărții lui Susan Cain despre introvertiți. Până atunci nu știam cu ce se mănâncă. Până atunci eram timid, nu-mi plăcea să fiu în centrul atenției, dar nici nu eram un pustnic. Preferam compania celorlalți și uneori luam inițiative dar nu în mod constant. Și acum găsisem eticheta care îmi definea comportamentul crezut bizar până atunci: introvertit.

Pentru că până atunci mi s-a tot repetat, dacă nu dai din coate nu te bagă nimeni în seamă, vorbește și tu, spune ceva, dacă nu vorbești, pierzi și așa mai departe. Și mă străduiam să fiu cum mi se spunea, dar era greu și de multe ori eșuam pentru că nu îmi era în fire. Atunci mă apucau frustrările și supărările pentru că nu mă ridicam la un standard pe care îl așteptau toți de la mine dar pe care nu-l puteam produce.

Și atunci am înțeles că introvertiții literalmente au creierul conectat altfel decât extrovertiții. Pe ei îi ia gura pe dinainte fără să-și dea seama, au mereu ceva de spus și se îmbăiază în dușul de zgomote puternice care se găsește în viața cotidiană extrem de aglomerată și confuză. Mi se cerea ceva ce nu aveam în mine.

Mai e o chestie importantă de subliniat aici. Pe lângă faptul că nu există introvertiți puri, sunt o mulțime de factori care împing acul înspre intro- sau extra-vertism. Poți fi timid fără să fi introvert (zic așa că mă dor tastele să scriu tot cuvântul), extrovert care să caute liniștea, introvert sociabil, introvert cu anxietate socială sau the best of both worlds un ambivert feroce.

După ce mi-am așezat în minte toate detaliile astea și după ce am trăit o vreme după tribul introverților m-a lovit o întrebare serioasă: am fost sau am devenit introvertit? Pentru că dacă priveam unele aspecte ale vieții mele îmi dădeam seama că eram chiar în centrul atenției, eram sociabil și aș fi trecut drept extrovert. Atunci nu s-ar putea ca citind cartea aia să fi făcut ca acei oameni care caută pe Google simptome și descoperă că sunt bolnavi de boli de care nici nu știau că există?

M-am tot gândit la situația asta și mi-am analizat viața ce trecuse până atunci (toți cei 24-26 de ani, clar existență milenară). Și adevărul nu a fost ușor de dibuit, așa cum s-ar întîmpla în mod normal când vine vorba de astfel de lucruri. O scurtă trecere în revistă m-a ajutat.

Copilăria mi-o aduc aminte ca fiind destul de solitară. Pomenisem într-o altă postare că mă jucam în mare parte singur și plin de creativitate. Uneori dacă trecea un alt copil pe stradă intram în vorbă cu el chiar și mai multă vreme. La școală, cred că m-am comportat destul de extrovert, dar asta ar putea fi și din cauză că îmi plăcea să fiu într-un grup, era un grup în care mă simțeam bine și puteam să-mi dau în petec. Dar ar trebui puse în balanță cinci zile de școală, cu câte 5-6 ore cu restul zilei pe care o petreceam în mare parte singur.

Dar adevărul e că eram copil. La vremea aceea eram interesat mai mult de Pokemon, Digimon, Dragonball sau ce vedeam la tv. Nu aveam vreo grijă pe lume inclusiv aceea despre ce vor spune ceilalți despre mine. Așa că îmi permiteam să fac ceea ce simțeam că-mi vine fără să mă uit în stânga și-n dreapta.

Apoi au urmat anii ciudați ai adolescenței când nu știi pe ce lume trăiești. Am fost binecuvântat ca la liceu să am colegi care să-ți facă drag de școală (asta e o performanță), așa că în acei ani eram undeva pe muchie. Ore de școală în care îmi puteam dezlega limba după poftă, ore de citit și apoi timpul petrecut acasă seara în liniște.

La Institut situația a fost într-un fel similară. Trăind într-un campus în care vezi aceeași oameni constant și-i cunoști bine m-a făcut să-mi las garda jos. Nu însemna că vorbeam verzi și uscate cu oricine dar eram sociabil cu toată lumea măcar un minut pe ceas. Mai mereu  mă găseam în compania a 3-4 prieteni buni care se separau de restul grupului. Și în afară de școală aveam plecări în Cora, drumuri prin anticariate, plimbări solitare în jurul campusului, citit, scris etc.

Când m-am mutat în București și am început istoria lucrurile s-au schimbat puțin. Nu mai aveam grupul comun în care să mă simt bine. Eram acolo doar pentru a învăța și interacțiunile cu colegii au rămas la acel nivel. Din nou am fost binecuvântat. Partea de socializare a rămas pe umerii celor două biserici la care mergeam. Asta însemna că și timpul scade la o zi întreagă urmată de o săptămână de interacțiuni minime. Mai erau și colegii de apartament, dar aceștia aveau viața lor așa că nu stăteam la taclale 24/7.

Aici situația s-a complicat un pic și am început să învăț mai multe despre mine prin greșeli. Pentru că dincolo de scurtimea interacțiunilor cu ceilalți, am început să fiu selectiv. Asta însemna că preferam să stau mai mult cu mine decât să fiu prezent la unele evenimente. Puneam în balanță avantajele și dezavantajele și statul acasă câștiga de multe ori. Motivam asta prin faptul că eram introvertit și de asta aveam nevoie. Iar pentru că linia de demarcație se mută mereu am ajuns să stau tot mai mult în singurătate adăugând fiecărei interacțiuni sociale o dublă greutate care mă trimiteam la reîncărcat mental.

Nici asta nu însemna că eram pustnic. La școală mergeam, băteam orașul la pas, eram activ la biserică, mergeam la lansări de carte, făceam pe ghidul turistic. Dar după fiecare activitate de acest gen credeam că merit o pauză tot mai mare. Așa că îmi ofeream pauze de reîncărcare tot mai dese și mai lungi. Eram printre oameni, 100% implicat, dar în restul timpului mă închideam în minte cotrobăind după zile mai bune.

Și apoi un nene a mâncat un liliac stricat și ne-a răsturnat planeta cu fundul în sus

Ca să trag linia după această anostă autobiografie, cred că am înțeles care era problema. Nu e că mi-am motivat alegerile proaste prin ceea ce am citit, ci că nu am căutat echilibrul. Aș putea spune că m-am destabilizat singur și apoi am dat vina tot pe mine fără să caut o cale de a repara lucrurile. Faptul că sunt introvert e doar o parte a poveștii și după cum se vede nu mi-a afectat contactul cu restul lumii.

Dar aici e capcana. Am luat eticheta și mi-am pus-o în frunte respingând orice fel de schimbare. Am zis că sunt introvert și e normal să fiu singur și să caut singurătatea. Mai sunt și alți factori care au avut un rol în schemă, dar asta ar fi lecția de învățat. Suntem mult mai complecși și mai greu de așezat într-o pătrățică. Și chiar dacă etichetele ne ajută să ne înțelegem limitele și oportunitățile de creștere, nu ar trebui să le transformăm în scriptură. Trebuie să ținem cont de toate elementele care ne înconjoară și care ne schimbă prin această interacțiune. Ideal ar fi să preluăm aspectele pozitive să le convertim în folosul nostru pentru a fi mai buni.

Ușor de zis greu de făcut. Am zis să notez ideile astea și să răspund întrebării crezând că poate fi de folos. E clar că nu scriu din perspectiva expertului, singura mea calificare fiind aceea de sturzolog șef, domeniu în care am diplomă omologată. În rest, totul e rodul gândurilor mele nealterate de teorii științifice. Până la următoarele destăinuiri, să ne citim cu bine.

 

 

Reclamă: dacă tot ați traversat acest ocean de întâmplări neobișnuite, de ce să nu profitați până la capăt de roadele introvertului iubitor de litere? Cei care nu au făcut-o încă pot cumpăra cartea Labirinturi de lut, preț 25 de lei cu un simplu mesaj în privat pe Facebook unde vom stabili detaliile tranzacției

sursa foto: https://unsplash.com/photos/5sMtjoDwfH8