Am primit cartea asta cadou la final de clasa a XII-a. Am ajuns să o citesc abia luna asta...
Vă spun sincer am o slăbiciune pentru scriitorii japonezi. Nu am plonjat prea adânc în acest mic spațiu cultural, dar tot ce mi-a căzut în mână m-a fascinat și m-a făcut să regret că arhipelagul ăla e situat hăt la celălalt capăt al lumii (deși asta îi asigură unicitatea).
Cel mai mult îmi place Kazuo Ishiguro și trebuie să dovedesc integrala literară și ar trebui să mulțumesc Polirom pentru că i-au publicat cărțile în vreo două ediții (și Amin Maalouf mai are DOUĂ CĂRȚI, două cărți de retipăriiiiiiiit!). Am servit și un pic de Murakami scurt, să mă conving de ciudățeniile lui. Și acum am trecut pe Kawabata.
Vechiul oraș imperial e genul de carte pe care fie o urăști, fie rămâi perplex după ce o citești. Calea de mijloc nu există. Pentru că scriitorul nu și-a propus deloc să urmeze pașii ăia clasici și bine cimentați ai unei opere occidentale. Are un final atât de deschis încât ai impresia că nu se rezolvă mare lucru. Recunosc, am fost puțin frustrat când am închis cartea pentru că nu am fost sigur de nimic ce va urma.
Să dăm puțin caseta înapoi. Orașul din titlu este Kyoto, care a fost cu adevărat capitala Japoniei în vremuri îndepărtate. După epoca împăraților-zei au rămas edificii impunătoare și sărbători ce mențin comuniunea cu natura aducând aminte de strămoșii ce au pus umărul la creșterea unei națiuni.
În acest oraș trăiește Chieko, o fată care locuiește în casa unui țesător de stofe, fiind adoptată de către acesta. A fost primită cu brațele deschise și se poate considera moștenitoarea chiar dacă există unele întrebări pe care și le pune legate de familia ei naturală. Adevărul e că nu vreau să spun mai mult despre aspectul ăsta având în vedere că originea ei este esențială pentru progresia poveștii.
Dar dacă am trage linie, într-o carte de aproape două sute de pagini nu e multă acțiune și aceasta nu pare a avea un scop bine definit și un punct culminant. Totul curge în ritmul unui râu domol. Există interacțiuni, se întrezărește o poveste de dragoste, o intrigă misterioasă care e decojită destul de rapid, dar elementul uman trăiește în oraș și mi se pare că acesta este de fapt protagonistul.
Zic asta pentru că dincolo de personajele umane, cititorul este ghidat prin păienjenișul de străzi, prin natura edenică ce ține în spate Kyoto oferindu-i alura tainică și prin celebrările elaborate și riguroase. Suntem ținuți de mână și ni se prezintă în cele mai mici detalii mecanismele ce dau viață orașului.
Și aici cititorul va trage linie. Fie va citi cu interes acele descrieri destul de lungi, învățând măcar pentru o clipă amănunte despre istoria milenară a vechii capitale, fie își va da ochii peste cap sărind peste paragrafe întregi încercând să prindă intriga destul de evazivă.
Pe lângă aceste amănunte mai există o nuanță stilistică ce îmbogățește romanul și-i oferă personalitate: un apăsător simț al nostalgiei. Ca o ceață ce se întinde pe fiecare pagină ai impresia că te afli într-o reverie, într-un flashback prelungit al povestitorului care rememorează evenimente și reușește să-ți așeze în suflet dorul după acest oraș atât de străin nouă.
Cred că e destul de clar că mi-a plăcut cartea. Imediat ce mi-am dat jos ochelarii de conțopist care amenda fiecare nerespectare a regulilor de scriere occidentală, m-am îmbăiat în acea experiență feerică a drumeției prin centrul Kyoto-lui sau prin satele dimprejur. E un roman de citit în tihnă, într-o zi calmă când nu există termene și obligații pentru a putea pătrunde complet în acea atmosferă.
Reclamă:
Pentru cei care vor să citească un roman nu atât de meșteșugit și misterios, dar care s e desfășoară tot în zidurile unui oraș, puteți încerca Labirinturi de lut, cartea scrisă de mine și care poate fi cumpărată cu un simplu mesaj privat pe Facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu