Petiție pentru transferarea centrului istoric al Aradului în administrația Oradiei

 

în stânga un bloc ridicat în Arad de arhitectul Silvestru Rafiroiu; în dreapta Palatul Moskovits din Oradea, opera lui Kalman Rimanoczy

Titlu de nuvelă suprarealistă rusească, dar nu prea...

 

Poate m-am jucat un pic cu realitatea alegând o clădire obosită din Arad și una proaspătă și strălucindă din Oradea. Nu înseamnă că aceste două realități nu există. Sunt doar incomplete.

Din lene și din alte motive n-am mai scris nimic pe blog, dar în perioada Paștilor am fost la Oradea patru zile. Am găsit cazare în centrul orașului. Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Probabil mai mult timp ca să pot rătăci pe străzile orașului. Chiar și așa nu ai suficient timp să te îmbibi de spiritul orașului, să simți cum bate inima patrimoniului.

De ce aș fi scris despre Oradea? De ciudă. Frustrare. Folosiți alte sinonime. Pe cât de mult ador orașul ăla și felul în care centrul vechi a fost remodelat în fața ochilor în ultimul deceniu, pe atât mă doare inima când mă întorc acasă.

Știu că o să vă șochez când voi spune că îmi place Aradul și centrul vechi. Mi-a plăcut atât de mult încât până și în romanul de debut am ales să inserez (și să ispitesc potențiali turiști) în personajul lui August entuziasmul pentru aceste pietre multicolore ce înseamnă o moștenire în general batjocorită (nu doar în Arad).

Să nu fiu negativ până în măduvă. În ultima vreme, de... cât să zic doi ani de zile, încep să se miște lucrurile și aici. Casa eclectică de pe Ilarie Chendi 1-3, casa lui Reisinger de pe Goga, palatele Porcia sau Foldes și alte clădiri ce nu sunt în lista de monumente încep să-și recapete luciul.

Prindem din urmă, gâfâim, facem ce putem. Și mai e muuult de lucru. Fără să deschid goagălul îmi vin în minte Teatrul vechi, moara lui Neuman, palatul Bohuș (fain i-ar fi stat ca hotel) și alte zeci de case anonime îngropate în anonimat și aflate în pericolul de a fi transformate în niște cutii de locuit.

Aradul are un potențial fenomenal. Doar să-ți imaginezi de prin 2005-07 pe când Sibiu, Alba Iulia sau Cluj începeau să investească în patrimoniu că s-ar fi făcut la fel. Că nu s-ar fi demolat unele piese de patrimoniu de neînlocuit. Să avem azi reportaje care să zică: în vest se poate Oradea, dar și Arad sunt modele de dezvoltare. Nu s-a putut.

Filosofia mea de viață spune că trebuie să existe o fărâmă de optimism și speranță în orice situație. Poate că o să vină ziua în care bulevardul Revoluției va arăta pe jumătate ca bulevardul Republicii sau strada Memorandumului. Sau poate că nu. Dacă prezentul va trăi sub avertizarea Atenție cade tencuiala! măcar amintirea să fie menținută.