Într-un fel aș vrea ca restul anului să fie exact la fel ca începutul lui. În alte feluri nu aș vrea.
Printre lucrurile bune este și debitul de lectură. Am citit multe cărți până la ora acestei recenzii și sper să le prind din urmă. Există și un motiv ulterior despre care am să vorbesc probabil mai târziu.
Dar ca să scurtăm introducerea, am citit cartea Fata care citea în metrou scrisă de Christine Feret-Fleury și apărută la editura Nemira. Cred că am cumpărat-o odată la reducere sau de pe vreun anticariat online. Avea o fărâmă de faimă din anii anterior, și asta m-a făcut să pun mâna pe ea și să o citesc până la urmă.
Povestea e super simplă. Juliette, lucrează în Paris în domeniul imobiliar, dar este angoasată de viața în marele oraș și de rutina care-i seacă sufletul. Într-una din zile hotărăște să o ia pe altă stradă și ajunge în curtea unui loc ciudat și primitor. Înăuntru îl găsește pe Soliman, un bărbat mistuit de o misiune fantastică: să împrăștie cât mai multe cărți în lume.
Trăiește într-un depozit, înconjurat de teancuri de cărți pe care le indexează și apoi le dă mai departe unor curieri. Rolul acestora este să găsească o persoană potrivită și să ofere o carte, cu speranța că aceea poate schimba viața noului cititor. Juliette e prinsă ca într-o pânză de păianjen în această provocare ajungând până la urmă să-și părăsească serviciul și să se mute acolo. Dar responsabilitatea o copleșește și va trebui să găsească un mod de a se achita de aceasta care să o reprezinte.
De când am devenit și eu producător pe piața literară, parcă îmi vine mai greu să ofer o critică prea aspră, dar la nivel personal nu am fost prea impresionat de poveste. E genul acela de carte care are ca personaj principal cartea. Juliette e destul de ștearsă și lipsită de asperități pentru a fi memorabilă. Soliman are potențial, dar dispare prea repede din narațiune.
Ideea centrală nu e rea deloc. Trăiesc cu convingerea că o carte citită la momentul potrivit poate schimba viața unui om. Așa că ideea unor curieri care scrutează oamenii ce merg cu metroul, cu autobuzul și le oferă cartea pe care o consideră a fi balsam pentru sufletul lor, este ofertantă. Dar romanul nu oferă mai mult decât atât pentru a îmbrăca un proiect atât de inedit.
Dincolo de toate cred că m-am vindecat de această idealizare a teancurilor de cărți infinite care umplu camere întregi și stau mereu sub pericolul de a cădea. Până recent le-am considerat un ideal, dar mi-am dat seama că în cele din urmă (ca în alte domenii) nu cantitatea oferă excelență, ci calitatea.
Dar asta a fost o incursiune personală în tema cărții. Soliman avea nevoie de acel depozit ticsit de cărți pentru a putea oferi un stoc nelimitat pentru miriada de nevoi și dileme care colcăie prin cavernele minților noastre. În final rămân cu această sentință, o idee bună, dar o execuție care ar fi trebuit să fie susținută mai bine sau gândită într-un alt mod.
E o carte ușoară, bună de citit într-o excursie de o zi, când nu ai nevoie de o lectură prea solicitantă. S-ar putea ca alți cititori să fie mai puțin indulgenți decât am fost eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu