Oameni de nimic

 

E o expresie interesantă. Cu multe sensuri. Cu toate acestea o poți folosi și interlocutorul va înțelege imediat despre ce este vorba. Dar toate acestea țin și de standardele după care îi judecăm pe ceilalți. Om de nimic înseamnă multe pentru multe minți.

Omul de nimic poate fi înțeles ca acel ticălos care se vinde pe treizeci de arginți, ca să folosim expresia faimoasă. Este bătăușul care răspunde la ordin fără să-l chestioneze, fără să înțeleagă de ce trebuie să-și împlinească misia. El este fericit când poate să-și manifeste capacitățile animalice.

Omul de nimic mai este și acela care te fură pe față, cu zâmbetul pe buze. Sau care nu are nicio remușcare când execută aceeași acrobație într-o situație în care ești lipsit de apărare. Nu ține cont de norme și de etichetă. Nici nu intră în categoria muritorului de foame care trebuie să fure ca să trăiască. Nu, el și-a făcut din hoție un stil de viață și inima îi bate atunci când trage pe sfoară naivul cu urechile deschise și ochii închiși.

Pe aceștia îi numim oameni de nimic. Așa sunt ei, prin faptele lor care depășesc limitele bunului simț dar și al legalității. S-au făcut ei înșiși oameni de nimic prin alegerile lor. Nimic nu i-ar împiedica într-o bună zi să-și reformeze caracterul și să devină oameni buni.

Mai este și o altă categorie de oameni de nimic pe care o putem identifica. Dar eticheta așezată asupra lor vine dintr-o altă cauză. Dacă cei dinainte au fost catalogați așa din cauza lucrurilor făcute, aceștia primesc apelativul prin ceea ce nu au reușit să facă. Nu au reușit să producă ceva consistent și palpabil.

La nivelul cel mai de jos ar fi acei oameni care cu bună știință și-au deraiat viața. Au avut un start cel puțin bun, dar s-au lăsat capturați de dependențe sau de pură mediocritate și au ales să ducă un stil de viață parazitar. Mai tragic e tabloul în care e cuprinsă și o familie care trebuie să suporte nazurile și excesele omului care n-a făcut nimic. Când mă gândesc la această categorie îmi vine în minte figura lui Marmeladov, personajul care n-a fost în stare să-și depășească patimile și a plătit prețul pentru acest eșec.

Astfel intrăm în categoria standardelor. Societatea așază anumite standarde și judecă oamenii. Cei care nu se ridică la înălțimea acelui standard sunt repede catalogați ca fiind de nimic. Numai buni pentru serviciul de asistență socială. Nu știu dacă e cazul să pomenim despre capcanele generalizărilor, dar e suficientă mențiunea, având în vedere contextele diverse și unicitatea ființei umane.

Mai rămân aceia care au ajuns de nimic chiar dacă ar fi putut ajunge sus. Oamenii hăruiți cu un talent ce depășește așteptările. Poate pentru o vreme se află în lumina reflectoarelor sau poate se sting încă înainte de a ajunge să-și manifeste potențialul. Aceștia sunt compătimiți pentru că se înțelege de la sine că au avut înaintea lor un viitor strălucit, dar și l-au distrus prin alegeri neînțelepte.

În această categorie ar intra poate și aceia care au ajuns în această situație datorită evoluțiilor istorice. Cine știe dacă Anne Frank n-ar fi fost o romancieră de succes în absența unui Holocaust? Într-un context mai larg, cum ar fi arătat istoria literară a, să zicem, României fără cincizeci de ani de comunism și tăcere? Dar în cazul acestora șansa le-a fost răpită de evenimente ce au conlucrat deasupra posibilităților lor de decizie.

Spre final cred că apelativul începe să devină gri. Pentru că ne aflăm la răspântia judecăților. Vorbim despre societate ca întreg, dar aceasta este divizată și-și creează propriile standarde, de cele mai multe ori în oglindă. Astfel, un om de nimic în ochii unuia poate fi un descurcăreț sau geniu în ochii altuia.

Așa că unul care se descurcă și-și croiește drum împlinind fanteziile materialiste ale multora poate avea această dublă etichetă. Vor fi unii care îl vor aprecia pentru ceea ce a făcut și-l vor invidia, în vreme ce alții vor privi dezamăgiți sau îngroziți de felul în care a ajuns să se cațere pe muntele ambiției personale. Apelativul parvenit se aplică precum un bandaj asupra sa.

Dar reversul? Aici lucrurile devin și mai complicate. Pentru că intrăm în categorii ce nu mai țin de material și nu mai pot fi cântărite cu atâta ușurință. E ușor să spunem despre un om că a reușit în viață pentru că are un serviciu bun, o casă cu etaj, o mașină germană și așa mai departe. Dar dacă nu le are este el om de nimic?

După unii răspunsul este simplu, da. Cântarul lor acceptă doar moneda palpabilă, vizibilă, calculabilă. Și totuși, sunt unele domenii care par să atribuie altă judecată. Am putea spune că un martir care alege moartea pentru credință este un om de nimic? Sau un medic ce-și sacrifică dintr-o dată sau de-a lungul deceniilor propria sănătate e clasat în aceeași categorie? Sau artistul care vinde fiecare minut al zilei pentru a-și îmbunătăți darul, fără a primi vreo remunerație sau apreciere?

Aceștia sunt oameni care răstoarnă balanța și își aplică credința lor că viața poate însemna mai mult. Resping acele valori și restructurează timpul pentru a-și împlini propriul proiect de viață. Ei știu că sunt unici, că pot oferi lumii altceva, și nu pot îngropa acest talant în pământ. Evident, făcând asta, lasă să treacă pe lângă ei oportunitățile de afirmare care sunt acceptabile și de așteptat pentru societate.

Van Gogh a murit sărac și nu a vândut niciun tablou. Mozart și-a risipit banii și a fost îngropat într-o groapă comună. Herman Melville a murit nerecunoscut, chiar dacă a scris Moby Dick. Henri Nouwen a renunțat la cariera de profesor universitar și a mers să slujească copiilor cu probleme.

Folosesc personalități pentru a sublinia acest paradox. Puțini ar spune că aceștia sunt oameni de nimic, chiar dacă faima lor a luat naștere abia după moarte. Dintre contemporanii lor o mână de oameni i-au apreciat pe ei și pe mulți alții care nu s-au încadrat în standardele societății, dar care au lăsat în urma lor o moștenire extraordinară. Numele lor strălucește încă și produce admirație.

Nu trebuie evitat adevărul că în panteon intră o rămășiță a rămășiței. Oricum am organiza statisticile, puțini vor urca în empireu alături de Vermeer, Schubert, Eminescu și alți iluștri oameni de nimic. Și cu toate acestea va rămâne un grup de indivizi care nu vor fi alungați de acest simplu fapt. Ci vor continua să-și urmeze visul și vor lăsa în urma lor o scânteie văzută de cei care îi cunosc.

E un drum solitar și prea puțin înțeles de cei care nu împărtășesc aceleași idealuri. De multe ori se poate încheia dezastruos și în unele cazuri o renunțare este de apreciat. Dar drumul este mereu deschis și atrăgător pentru acei puțini care sunt racordați la fărâma de talent din suflet și nu vor să o îngroape acceptând integrarea în banalul rutinei societății.

Ar putea fi numiți oameni de nimic pentru că uneori întârzie să atingă standardele minime de împlinire socială, dar mintea lor e captivată de proiectul lor unic. Incapabili să-l exprime în cuvinte uneori, îl duc mai departe în singurătate și speră din tot sufletul că într-o zi va înflori asemenea unei flori de-o frumusețe unică, personală, ascunzând în profunzime discrețiile și excentricitățile unei inimi ce tânjește după lucrurile care nu se văd cu ochiul liber.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/98MbUldcDJY