Am ajuns și aici. În deșert, urmărindu-l pe Omul în negru. De ani de zile seria asta mă privește din bibliotecă, așteptându-mă. Mă temeam de ea, pentru că vreo câteva volume de 800 de pagini bagă spaimă până și-n cei mai setoși cititori. Dar e timpul. Mi-am făcut curaj, iar în luna asta, sper să ajung la picioarele Turnului Întunecat.
Nu e prima mea tentativă, în urmă cu mulți ani, Înainte de Pandemie, am citit Pistolarul, încurajat de scurtime. A fost interesantă dar n-am mai mers mai departe. Era ediția veche, cartonată, mare. Între timp a apărut cea nouă, mai accesibilă. Situația e una care pare să îmbine realitatea cu ficțiunea, având în vedere contextul mai larg al operei lui King (da, știu finalul, l-am citit pe vremea când a apărut și toată nemulțumirea care a produs-o).
Deci, șapte volume plus un volum patru și jumătate (Vântul prin gaura cheii). Deja am împachetat două, de dimensiuni respectabile. Nu cred că voi face recenzii carte după carte pentru că nu știu câte aș putea spune despre ele. Sau poate că vor fi suficiente de zis. Oricum, această postare va conține gândurile mele despre primele două romane.
Pistolarul
Deși l-am mai citit odată, am pășit aproape ca un novice printre pagini uitând suficiente lucruri pentru o lectură proaspătă. Îl avem pe Roland Deschain, un Pistolar venit din țintul Ghilead urmărindu-l pe Omul în negru, dar mai ales înaintând în căutarea sa îndârjită pentru Turnul Întunecat, un loc extrem de important pentru întregul univers.
Roland traversează un deșert aspru, vizitează un orășel desprins dintr-un western și își încheie călătoria pe baza unui sacrificiu dureros. Cartea este scurtă dar imaginile sunt memorabile. Stephen King scrie bine, deși asta este o afirmație întârziată cu câteva decenii, toată lumea știe asta.
Mi-a plăcut imersiunea, dimensiunea mitică, atemporală a fundalului cărții. Nu sunt un împătimit al genului fantasy dar romanul are un ton ce-l apropie de literatura mitologică și asta m-a prins cu adevărat. Dialogul de la final (spoiler!) dintre cei doi protagoniști a fost fascinant, iar micile detalii despre țara lui Roland te fac să vrei mai mult. King se pricepe la a te ține în suspans și a te duce mai departe în călătorie. Care va continua în romanele ulterioare.
Alegerea celor trei
La finalul primului volum, Roland află că va avea companioni în drumul său spre Turn, așa că aici apucăm să-i cunoaștem. Suntem departe de Stăpânul Inelelor unde tovarășii sunt curați și eroici. Atât Eddie Dean cât și Susannah par cei mai nepotriviți pentru o astfel de saga.
Romanul diferă de primul din perspectiva locației. Roland se află în fața unei uși care-i permite să-i privească pe cei doi însoțitori. Mai mult el poate să intre în contact cu aceștia și să intre în pielea lor a la Quantum Leap un serial faimos din anii 90 (probabil s-au inspirat și de aici). Astfel, mare parte din acțiune se petrece pe Pământ, în New Yorkul anilor 80 și 60.
Într-un fel este dezamăgitor, pentru că ai vrea ceva diferit, lumi fantastice, dar acțiunea și greutatea dramatică compensează pe deplin această mutare. Tensiunea creată de unele scene, răsturnările de situație și poveștile de viață te fac să dai pagină după pagină pentru a afla deznodământul.
King scornește o narațiune care te ține concentrat. E situația tipică în care nimic nu merge bine pentru eroi. La începutul cărții Roland, pistolarul care-și mânuiește armele cu măiestrie își pierde două degete și abilitatea de a lupta pe deplin. Mai târziu, orice lucru care ar putea merge prost, chiar merge în acea direcție. Ești prins pentru că vrei să afli cum o să iasă din acele situații pe muchie de cuțit.
Alegerea celor trei pare o punte înspre următoarele cărți. În primul roman cunoaștem protagonistul, antagonistul și miza. Acum îi găsim alături pe aliații săi și tensiunile care s-ar putea să apară între aceștia în căutarea Turnului Întunecat. Și acum, după mai bine de 600 de pagini, începe drumul.
O să mai auziți de mine când voi fi mai aproape de destinație. Până atunci, Carte bună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu