Încep spunând de la bun început că sunt ishiguroist.
Nu știu dacă acesta este termenul exact, însă mă proclam pe limba sa. Kazuo
Ishiguro este unul din autorii mei preferați, i-am citit aproape toate cărțile
publicate în limba română la editura Polirom și am fost mereu captivat de
atmosfera serenă, de reverie pe care reușește să o creeze. Este un specialist
al melancoliei, al destăinuirii tăcute și a personajelor fragile dar cu un
interior rezistent.
Klara și soarele s-a aflat la coada listei
cu romane și pentru că a fost tradus puțin mai târziu decât celelalte și pentru
că am avut alte priorități la cumpărare. O plimbărică cu trenul a însemnat o
bună ocazie de a citi cartea sau poate de a-mi da seama că nu mai am răbdarea
necesară de a duce o carte până la capăt într-o singură călătorie. Gata cu
detaliile personale.
Despre ce este vorba în carte, prilej cu care ar
trebui să anunț că romanul s-ar putea încadra în genul SF, chiar dacă în
secțiunea mai molcomă a sa. Klara este un android. Un robot al cărui rol este
să aibă în grijă un copil. Ăsta-i sensul etichetei PAr sau Prieten Artificial.
Ea devine apropiată lui Josie, o fetiță bolnăvicioasă care locuiește alături de
o menajeră și de mama ei. Este bună prietenă cu singurul vecin, Rick. Aceștia
formează universul în care operează noul membru al familiei.
Ishiguro nu prea oferă multe detalii despre viitorul
în care se desfășoară romanul și asta poate fi puțin frustrant. Nu e nimic
cataclismic, dar se prea poate ca lumea să fie afectată de schimbările
climatice, fără a renunța pe deplin la poluare. Evident există inteligență
artificială într-o anumită măsură, un sistem clasist ce amintește de Gattaca și
comunități ce trăiesc la periferie visând la utopii mai mult sau mai puțin
realizabile.
Totuși, povestea este despre Klara și Josie. Aș risca
să spun că de fapt androidul este protagonistul chiar dacă în mod normal ne
ancorăm de personajul uman. Prin ochii ei vedem gospodăria familială, trăim
dramele lor și modelăm o speranță care pare puerilă și lipsită de sens. Titlul
își găsește împlinire în acțiunile PAr-ului care caută să-și salveze stăpâna
aflată în pragul morții.
Mi-au plăcut răsturnările de situație. Odată imersat
într-o poveste, merg pe fir fără să pun la îndoială ce se întâmplă. Uneori
ghicesc cu ușurință ce se va întâmpla pe măsură ce autorul lasă indicii pe
cărarea cuvintelor. Doar că de data asta, cel puțin de două sau trei ori m-am
înșelat. Credeam că drumul duce într-o parte, dar a luat o turnură neobișnuită.
Iar finalul a fost neașteptat.
Cu toate acestea nu pot spune că am fost dat pe spate
de carte. Este o carte scrisă competent, am înțeles ce-a vrut să spună autorul,
a făcut-o la linie, dar mi s-a părut că nu a avut aceeași încărcătură
emoțională ca alte opere ale sale. Aș putea găsi trei momente de
vulnerabilitate inclusiv finalul cărții care o adâncesc și o umanizează, dar în
afara acestora, este un volum ce se menține peste linia de plutire dar care nu
reușește să atingă inima.
Trebuia să menționez că de la bun început am trasat o
legătură directă cu povestirile SF ale lui Asimov ce au în centru roboți-dădacă
unele găsite în volumul Eu, robotul. Nu este hrănită aceeași
robotofobie, dar într-o măsură PAr-ii sunt priviți cu neîncredere și o anumită
repulsie. Comună este programarea acestora în a-și proteja și îngriji stăpânii
umani lipsiți de apărare.
Una din marile teme este reprezentată tocmai de acest
aspect al întâlnirii dintre carne și metal. Putem fi pur și simplu înlocuiți?
Un android care ne-ar replica mișcările, ticurile, vocea și hobby-urile ar
putea fi numit ca un nou eu? La fel de interesantă este și traiectoria gândirii
Klarei, care se dovedește a fi capabilă să-și creeze o proprie cosmologie
care-i dictează acțiunile și-i creează un fundal pentru dorința de a o ajuta pe
Josie. Aceste acțiuni o scot din rândul automatelor simple?
Klara și soarele reprezintă o lectură
necesară mai ales pentru cei care doresc să completeze canonul lui Ishiguro. Sau
pentru cei care doresc să găsească o carte care tratează problema IA și a
androizilor dar fără a intra prea mult în specificații. Portretul Klarei este
profund și plin de empatie, însă ea se mișcă asemenea unui uriaș în câmp
deschis. Restul este destul de plat încât să nu impresioneze până la final. Nu
este o carte slabă, dar nici una care să-și înfigă rădăcini adânci în mintea
cititorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu