Am trișat, recunosc. Dar nu mi-e rușine. Mi se pare
tot mai nefolositoare goana după statistici și clasamente de parcă viața ar
depinde de realizarea sau eșecul acestora. Nu renunț încă la Goodreads, deși a
fost secătuit brutal de către stăpânii de la Amazon. Cel puțin pentru lista
cărților pe care le-am citit. Dar în Viața Reală, citesc ce-mi place.
Sau recitesc. Am plecat la Herculane pentru câteva
zile și mă gândeam ce cărți să aleg să duc cu mine. Mai ales că s-a închis
librăria din oraș și puteam ajunge în pragul foametei literare. Am avut unele
idei. Până când am fost lovit de marea idee. Ce-ar fi să aduc cu mine Silmarilionul,
să-l citesc într-un decor ce este atât de reminescent de cel imaginat de
Tolkien? O idee perfectă.
Astfel, timp de patru zile m-am delectat cu recitirea
cărții. Prima dată o făcusem prin 2018, cred. Tot în câteva zile, în goana
mașinii. Nu am reușit să mă acordez pe deplin atmosferei celeste pe care o
făurește cu migală bardul englez. Aș spune că nici acum nu am reușit să sap
până la temeliile lumii sale, dar a fost o experiență mult mai satisfăcătoare.
Ceea ce a realizat Tolkien este probabil inegalabil. Să
fie oare alți creatori care au pus pe hârtie sau au înfățișat pe ecran o lume
nou imaginată, e probabil. Fie că-l cheamă Lovecraft, Miazaki sau George Lucas,
e ceva special la opera bazată pe originea și istoria Pământului-de-Mijloc. Recitind
cartea am găsit o cadență pe care aș plasa-o undeva între limbajul unui basm și
cel biblic, folosit cu precădere în cărțile istorice ale acesteia.
De povestit nu vreau să povestesc ce se întâmplă în
carte, cei care deja știu nu vor avea surprize, iar cei care n-au citit cartea,
merită să plonjeze înăuntrul ei ca niște nou născuți pentru a surprinde același
efect de șoc profund. În schimb, aș vrea să notez câteva idei, poate banale, care
mi-au venit în minte pe măsură ce reciteam volumul. Unele țin mai mult de mine
cât de Tolkien, însă în această situație ar trebui să dau dreptate celor ce
vorbesc despre moartea autorului.
O umbră veștejește și amenință
binele. Prezența
și activitatea neîntreruptă a lui Morgoth și mai târziu a lui Sauron
pervertește istoria Ardei. Oricât de mult s-ar strădui elfii, gnomii și oamenii
să întemeieze societăți stabile, regate durabile și pașnice, atâta vreme cât
există un vecin care le amenință pacea și lucrează neîntrerupt la tulburarea
ei, nu va fi liniște. E greu de găsit în istoria umană un moment care să nu fie
definit de aceste caracteristici, fapt ce demonstrează capacitatea lui Tolkien
de a surprinde tragedia fiilor oamenilor.
Cei buni și curați pot deveni răi
și trufași.
O temă recurentă în Silmarilion este degradarea prin mândrie. Moștenind spiritul
lui Melkor, de atâtea ori se repetă același scenariu în care cei care sunt
prezentați inițial drept eroi, odată ajunși într-o poziție de putere sau intrând
în posesia unui obiect anume, își strică calea și devin instrumente ale durerii
și obstacole în calea binelui.
Frumosul și măiestritul pot produce
suferință.
Este o idee interesantă care a răsărit pe măsură ce lecturam cartea. Firește silmarilii
sunt motorul suferinței, războiului și ruinei dar și alte elemente care sunt
minunate și încântătoare ajung să producă necazuri și moarte. Ne-am putea pune
întrebarea dacă merită să le aducem la ființă dacă știm ce efect negativ va
avea asupra altora, sau să sperăm într-un raport mai degrabă favorabil al
acestora.
Cu un scop bine întemeiat, cei buni
pot face răul, chiar împotriva celor de același sânge cu ei. Subtitlul explică
suficient de bine acest gând. Pentru răzbunare, pentru onoare, pentru
recuperarea unei comori pierdute se pot scoate săbii și se pot ucide chiar și
foști aliați sau făpturi din aceeași sânge. Spiritul lui Morgoth este cel al
unui manipulator, semănând semințe ale zânzaniei, deși în unele situații elfii
și oamenii găsesc motivații pentru violență fără ajutorul vreunui medium
extern.
Sunt doar câteva gânduri și idei, evident influențate
de lumea exterioară. Tolkien a respins alegoria și a evitat asemănările cu
Războiul Mondial sau începutul Războiului Rece. Totuși, prin perenitatea operei
își găsește echivalent în ceea ce cunoaștem în mod cotidian. Silmarilion,
la fel ca restul operei tolkieniene vorbește despre natura umană, dincolo de copaci
magici, elfi și lorzi întunecați. Despre frumusețe, corupție, decădere și rezistența
în fața prăbușirii. Pe alocuri, despre speranță, și acea zi în care Eru Iluvatar
va cânta din nou și stelele vor jubila la înnoirea Ardei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu