De data asta, sunt mai puțin încorsetat. Nu trebuie să mă feresc de spoilere. Cine va citi în continuare să știe că va afla tot ce este de aflat. Nimeni nu citește o trilogie de la coadă la cap așa că mă aștept să fi citit deja primele două volume sau să vreți să vă stricați apetitul. Oricum, intrați pe propria răspundere.
Am ajuns la final. Nu la finalul seriei, pentru că încă mai rămân patru volume din Fundație, toate mai voluminoase ca și cele prin care deja am trecut. Și dacă aș vrea să învârt cuțitul în rană aș vorbi despre al optulea volum al Fundației și poate mai departe, cărțile pe care Asimov n-a apucat să le scrie din cauză că a murit. Și care poate ar fi complicat și mai tare povestea.
Dar să nu fim nostalgici și tragici, să-i dăm înainte. Pot spune sincer că n-am trecut prin aceeași experiență ca în cazul altor cărți în care abia am așteptat să ajung la final. Să ținem cont și de faptul că A2F are doar 230 și ceva de pagini (în ediția Nemira), așa că poate fi împachetată destul de repede și fără bătăi de cap. Rămâne acel sentiment al... siguranței să spun, nu neapărat nostalgie, care te îmbie să mai rămâi într-un tărâm imaginat.
Gata cu drăgălășeniile, soarta galaxiei e-n joc! A Doua Fundație este de asemenea separată în două părți. Catârul în căutare încheie povestea marelui cuceritor mutant pus față în față cu amenințarea din spatele scenei a organizației care i-ar putea răsturna planurile și ambițiile. E mult mai rurală decât secvența de dinainte și teatrală, în sensul că pare ca o piesă de teatru cu cinci sau șase protagoniști (de fapt sunt patru).
Fundația în căutare reia istoria peste șaizeci de ani. Catârul e mort, dar Kalganul este încă o amenințare în ochii Fundației. Mult mai mult însă, planează spectrul celei de-a Doua Fundații care este privită ca păpușarul-suprem, capabilă să teleghideze destinul organizației surorii fără a stârni împotrivire. Această teamă duce la deriva planului Seldon și la nevoia urgentă de a-l corecta.
În primul rând cea mai mare dezamăgire în ceea ce privește cartea: Catârul. În Fundația și Imperiul, Asimov reușește să creioneze portretul unui antagonist complex, genial, brutal, dar cu o latură umană. Juxtapunerea lui Magnifico, clovnul osos cu marele cuceritor este magistrală. Iar faptul că eșecul se trage tocmai dintr-un gest de bunătate față de singura persoană care l-a respectat este încă un nivel de ironie dramatică.
Acum însă, Catârul se transformă. E aceeași boală de care a suferit Thanos în ultimele două filme Avengers. În Infinity War este o figură tragică, mai apoi în Endgame devenind un războinic musculos ce trebuie pus la pământ. Tot așa, și Catârul își pierde toate atributele complexității devenind un inamic ce trebuie răpus.
Cumva toată cartea îmi pare că suferă în această privință. Pentru că devine asemenea contemporanelor sale: un simplu pulp. Primele povestiri unite în Fundația relevă acea dimensiune macro a istoriei iar Fundația și Imperiul continuă cu o devoalare largă a forțelor istorice. Abia odată ce Catârul apare în scenă lentila se îndreaptă către personaje mai conturate. Iar acestea se comportă asemenea unor protagoniști de cărți SF banale, fără pic de grație (există o excepție, totuși).
Han Pritcher revine dar nu are niciun rol în afară de cel de liant între cele două cărți. Protagonist este Bail Channis, un nou delegat trimis să găsească cea de-a Doua Fundație. În primul rând, numele lui m-a dus cu gândul la Dune. E teribil de similar atât cu Chani, dar și cu Jamis. Paranteză închisă.
Cu toate scuzele de rigoare, rezoluția primei părți mi-a adus aminte de un skit al canalului How it should have ended de pe Youtube. E vorba de parodia filmului Sherlock Holmes: A Game of Shadows. La finalul filmului Holmes și Moriarty se luptă și apoi se aruncă în cascada Reichenbach, reluând faimoasa scenă pusă pe hârtie de Arthur Conan Doyle.
În filmuleț însă, Holmes și Moriarty sunt prezentați în cădere, deslușindu-și schemele de supraviețuire. E ceva de genul “știam că vom cădea, dar mi-am pus o vestă de salvare”. “Eu știam că o să-ți iei o veste de salvare așa că am găurit-o.” Și așa mai departe. Ca o altă coincidență hilară, Jared Harris, cel care-l joacă pe Moriarty îl joacă în prezent pe Hari Seldon în serialul de pe Apple.
Asimov face ceva similar. “Tu știi unde este A Doua Fundație, dar de fapt nu e acolo!” “Dar știam că nu e acolo, ci de fapt e dincolo și am ordonat să fie bombardată!” Să spunem că este un clișeu literar, dar mi-a stârnit reacția amuzată și a trebuit să mă refer la acea scenă. Totuși, e demn de apreciat că după toată fugăreala asta încă nu știm unde este a Doua Fundație!
Așa că trebuie să ajungem la Fundația în căutare. Arcadia (pardon, Arkady) Darrell, nepoata Baytei, e o adolescentă obișnuită ce trăiește în Terminus city. Doar că tatăl său, specialist în științele creierului conspiră pentru a-i demasca pe păpușari. Și astfel ea ajunge să se strecoare într-o aventură cosmică ce o va duce pe Kalgan și mai apoi pe Trantor, în zorii unui ultim mare război între Fundație și Kalgan.
Ce putem spune despre rezoluție? Pentru că odată ce Asimov a încheiat ultima propoziție, în anul 1950, a fost gata. Până în anul 1982 când a început să lucreze la o țesătură mai largă despre care nu vom vorbi acum. Fără spoilere de data asta. Aș spune că este foarte potrivită pentru Fundația. Se restabilește un echilibru, se reașază piesele aruncate la întâmplare și drumul înspre cel de-al Doilea Imperiu poate continua fără hârtoape, deși mai rămân 600 de ani până la fondarea sa.
Ultima intervenție ține de o altă carte citită recent. Am tras o linie între romanul lui Hesse și opera lui Asimov, având în vedere că amândoi creează organizații separate de restul lumii și care se ocupă cu științe ale minții. Poate fi o paralelă subțire, dar având în vedere ultimele pagini ale A2F, conexiunea ar părea mai puternică, fără vreo dovadă că Asimov a fost inspirat de autorul german. Dar idealurile Castaliei și Fundației par similare.
Să încheiem. Încă din adolescență A Doua Fundație mi s-a părut a fi veriga slabă cum de obicei a treia parte se dovedește a fi. Este un roman bun și cu siguranță că unora (multora?) le va plăcea mai mult decât primul tocmai pentru că seamănă mai mult cu un pulp și nu cu o analiză (psiho)istorică. Gusturile nu se discută, după cum spune proverbul.
Dar trilogia nu poate fi completă fără încheiere. Și Asimov a reușit să creeze o poveste coerentă în ciuda tuturor inconvenientelor. Asta este impresionant, pentru că el niciodată nu a știut cât de mult va continua seria. El însuși recunoaște că se cam săturase de serie când a ajuns la ultimele secțiuni. Noi, fanii, l-am contrazis încă de pe vremea aceea.
Am să zic despre carte, pentru că vă așteaptă o postare mai generală. A Doua Fundație începe destul de slab, dar în a doua parte se achită de limitări prin povestea lui Arkady. E palpitant, amuzant, există o tentativă de bătălie între nave spațiale și oferă senzația tipică romanelor SF din anii 50. Și din nou se sprijină pe personalitatea lui Arkady. Ce să-i faci, dacă Asimov ar fi vrut să fie scrise personaje complexe ar fi trebuit să urmeze destinul familiei Darrell!
A Doua Fundație are sens și greutate doar citită împreună cu suratele ei. Este și cea care se bazează cel mai mult pe trecut (Catârul, familia Darrell) dar nu urmează tiparul obișnuit al crizelor Seldon și al jocului de șah cosmic. Iar A Doua Fundație reușește să rămână încă în umbră, prea puțin cunoscută. E bine că Asimov a lăsat-o în umbre, misterioasă? Să-mi răspundă doar cei care au citit Marginea Fundației.
Sentimentul de la final a fost unul pozitiv. Să fie doar nostalgie? Eu înclin să cred că nu. Universul Fundației este unul fascinant chiar și atunci când este sub-descris și este populat cu protagoniști ce se mișcă în două dimensiuni. Pentru că nu despre asta e vorba. Asimov este omul ideilor și grandorii, cel care face real un imperiu galactic și care te face să dorești să călătorești pe acele lumi imaginate de el. Și asta este o rețetă ideală pentru o serie clasică. Ce merită citită. Și recitită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu