Nu am ajuns încă în țara lui Stephen King, mai e puțin de mers până la destinație. Până atunci, am intrat într-o etapă de sidequests în care adaug unele titluri mai mărunte dar pe care doream să le bifez odată și odată.
Am început să citesc cândva această scurtă cărticică, am parcurs timid primele poate douăzeci de pagini și din motive pe care nu mi se amintesc, am renunțat la ea. Mereu răsar așa multe tentații care îți scot intențiile bune din cap. Cumva dădeam de volumașul acela de fiecare dată când reamenajam secțiunile beletristice ale bibliotecii, promițând că va urca pe lista cărților propuse spre lectură.
Și uite că am terminat-o, în trei zile, pentru că viața e complicată și nu te lasă să faci ce vrei. Important e că am ajuns la ultima propoziție, am închis cartea și am răsuflat ușurat. Nu vă panicați, nu urmează niște considerații negative, doar sincere.
După cum spune și titlul, romanul urmează viața tâlharului, nelegiuitului Baraba, extras din canonul evanghelic și pus într-o narațiune cu nuanțe tragice. Odată cu răstignirea lui Christos, dar mai ales cu scăparea vieții sale prin sacrificiul Altuia, existența îi este dată peste cap. Nu poate înțelege gestul și nici persoana. Caută răspunsuri dar se lovește de uși închise.
Trăiește mereu la marginea societății, lepădându-se de viața sa de haiduc, ajungând sclav, pierde bruma sa de libertate fizică, pentru că spiritual este înghețat. Esența dură a cărții este tocmai lupta sa de a se înțelege, de a crede și eșecul de a face acest pas important. Finalul este unul reținut, poate dând naștere unei așteptări, dar păstrând un ton realist în cele din urmă.
Citind, mă așteptam pe jumătate la forma clasică pentru un roman creștin. Dată fiind tematica mă gândeam că autorul va folosi personajul ca un martor al credinței în Christos. Nu știam prea multe despre Lagerkvist. Dar pe măsură ce citeam și-mi dădeam seama că nu văd clișeele așteptate am fost intrigat.
Chiar finalul (poate fi numit spoiler? E vorba despre o tradiție veche de 2000 de ani), marcat de incendierea Romei și de arestarea creștinilor răstoarnă impresia generală. Ultima conversație cu Petru, în oglindă cu cea petrecută în tinerețea lor, nu se încheie cu o convertire de final, ci angoasa e bine fixată în pieptul celui scăpat de la crucificare.
La prima impresie nu este o carte prea complexă. E scurtă, în ediția Humanitas nu depășește 140 de pagini cu un scris suficient de mare. Întâmplările sunt povestite scurt, personajele nu stau prea mult pentru a te marca puternic. Totuși, reușesc să creeze cadrul pentru desfășurarea acțiunii.
Un element de stil interesant este prezența unui monolog intern la mâna a doua, să zicem. De exemplu, în Dune, găsim multe dintre gândurile personajelor notate pe hârtie, Frank Herbert deschizându-le mintea pentru ca noi să ne putem extrage informațiile. Lagerkvist însă nu-și lasă creațiile să vorbească, ci ne explică ce gândesc și ce simt, fapt prezent în cazul tuturor personajelor, astfel monologul intern despre altul fiind înscris pe pagină.
În subtext se poate observa însă o dramă modernă. Putem spune că Baraba din secolul I este doar o mască pentru întrebările omului din secolul al XX-lea. Am identificat acest filon când căutam punctul de sprijin al cărții. Mai apoi am citit câteva amănunte biografice despre Lagerkvist confirmând ceea ce îmi închipuiam.
Practic Baraba trăiește într-o lume a existențialismului, fiind un personaj ce se potrivește mănușă în universul lui Albert Camus. Este izolatul, exilatul, respinsul. De câte ori încearcă să se apropie de creștinii, ei îl repudiază de îndată ce află cine este el. Iar această separare de lume pornește chiar din copilărie. Atunci când este deja un haiduc e confruntat cu absența mamei și cu tirania tatălui cu care se duelează dramatic.
Mai apoi nu reușește să stabilească niciun contact relevant în restul vieții sale. Lasă un singur om să se apropie de el, Sahak, sclavul armean, care însă îl găsește fascinant datorită întâlnirii directe cu Dumnezeul său. Relația dintre cei doi este complicată, iar finalul dureros.
În încheiere, dovedește că nu este pe aceeași lungime de undă cu ucenicii lui Christos și participă activ la incendierea orașului ajungând într-o temniță, unde după cum spuneam este respins pentru ultima dată. Nu reușește să pătrundă în grupul ucenicilor și viața se încheie la fel cum ar fi trebuit încă din tinerețe, Baraba nereușind să profite de amânarea morții pentru a se pune în rânduială.
Este și o carte despre credință, prezentată din prisma cuiva care se străduie să creadă dar nu poate. El este aproape, gata să atingă acel stadiu, pe care însă îl pierde printre degete. Vede întunericul de pe Golgota, dar nu vede cu ochii săi ieșirea lui Christos din mormânt. Într-o altă scenă intră în catacombe căutându-i pe creștinii care se închinau acolo, dar se rătăcește fără a-și atinge ținta. Lagerkvist creează portretul agnosticului care nu reușește să facă ultimul pas înspre credință.
Baraba este un roman atipic și care probabil va fi o dezamăgire pentru cititorii creștini care vor dori să-l citească așteptând o ficțiune pioasă. Și tocmai de aceea îl consider o carte bună. Firește nu a fost nicio clipă în intenția autorului de a urma acea rută, dar în multe cazuri literatura creștină apelează la simplificări și reduceri care nu ajută pe nimeni. Totuși, aceasta poate fi o lectură provocatoare.
Pentru că ne pune în față portretul unei persoane de care un credincios se teme sau cel puțin nu-l înțelege, nu-l poate descoase. Nu i se poate aplica o etichetă simplă care să-i definească necredința. Ne constrânge și pe noi să înțelegem complexitatea și nuanțele atât de inerente lumii, la care sunt expuse chiar și persoanele care cândva au stat în prezența sacrului.
Este de asemenea o lectură interesantă pentru cineva care nu are perspectiva creștină bine definitivată. Tocmai datorită unghiului diferit, narațiunea biblică devine mai accesibilă și reală. Iar portretul lui Baraba, asemenea unui exilat care nu-și găsește locul impresionează prin tragismul și demnitatea sa scăldată în rușine și dezamăgire. Nu degeaba este privită ca o carte clasică.
Ps: ocolul literar se prelungește puțin mai mult. Mai întâi surpriza, apoi concluzia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu