Și-am ajuns la jumătatea drumului. Dacă prima carte e întotdeauna ușor de ecitit (dacă am avea timp pentru așa ceva!) de aici lucrurile devin mai grele. Sau nu neapărat. Întotdeauna mi-a plăcut să revăd cel puțin primele 2-3 capitole din F&I, atunci când aveam 10 minute libere și voiam să citesc ceva în afara circuitului. Face parte din acea poftă de a revedea lumea largă imaginată de Asimov. În rest, un mister redescoperit.
Trecând de Fundația, care este fragmentată în 5 bucăți inegale, celelalte două volume ale trilogiei sunt mult mai clar delimitate. Ambele au două părți, fiecare fiind publicată separată în paginile revistei Astounding Science Fiction între 1943 și 1950. Și fără ca autorul să afle vreodată, m-a influențat și pe mine în primele tentative literare unde l-am imitat ca un bun învățăcel.
Revenind la lucruri serioase, despre ce e vorba în Fundația și Imperiul? Prima împărțire poartă numele Generalul și îl are în centru pe suficient de carismaticul militar Bel Riose. Un soldat de carieră sătul de intrigile de la curte care e trimis la frontiera Imperiului căutând gloria. Și unde putea să o găsească mai ușor decât într-un război cu enigmatica Fundație? Dar va reuși el oare să învingă mâna moartă a lui Seldon?
Scuzând spoilerul, următoarea secțiune, care răspunde întrebării, poartă numele Catârul și se depărtează puțin de schema obișnuită impusă de autor. Pentru că de data asta, Fundația se confruntă cu Kalgan, unul din regatele barbare în fruntea căruia se află un mutant, cu numele Catârul ce reușește să-și învingă toți dușmanii reușind să pună în pericol hegemonia Fundației și până la urmă însăși existența sa.
Din acest punct se observă o schimbare de stil în ceea ce privește focusul cărților. Fundația, cu toate bubele ei, este fascinantă prin abilitatea de a urmări la nivel macro schimbările ce se desfășoară la scară galactică. E drept, marea majoritate a narațiunii se întâmplă într-un birou sub forma a doi oameni care dezbat consecințele, dar tocmai lipsa acțiunii oferă un ton analitic și distant. Să nu mai spunem despre puterea planului Seldon și influența asupra minților protagoniștilor.
De aici înainte însă, Fundația nu mai este personaj principal. Terminus este doar un punct, o stație de popas într-o călătorie galactică. Generalul se petrece în mare parte pe o navă de război apoi pe Trantor, iar în Catârul cuplul protagonist fuge dintr-o parte în alta și ajunge cumva înapoi pe fosta capitală imperială.
O altă paranteză interesantă ține mai mult de percepția cititorului. Mai ales când am citit în adolescență cărțile am trăit cu impresia evidentă că Fundația îi reprezintă pe cei buni, cei care urmează idealurile lui Seldon și vor înființarea celui de-al Doilea Imperiu Galactic. Totuși, din finalul primei cărți se observă o ușoară înclinație ce va înflori în prima parte din F&I.
Fundația se transformă într-o plutocrație. În timpul războiului cu Korell a fost necesar pentru ca Hober Mallow să obțină victoria prin blocadă. El trebuia să țină toate frâiele. Dar el era un om (suficient de) integru. Urmașii săi nu-i călcau pe urme. Astfel Fundația devine despotică, primarii ajung la conducere pe cale ereditară și este nevoie de o opoziție democratică. Asimov prezintă în mod matur evoluția acestei tendințe de-a lungul a trei povestiri și trebuie apreciat.
Ce voiam să spun este că înainte am fost orbit de așteptări pentru că eram fanul Fundației și ei nu puteau greși. Mai târziu, dacă ai suficientă maturitate și obiectivitate îți poți da seama că orice organizație, indiferent cât de bună, o poate lua pe căi greșite la un moment dat. Cum? Idei profunde? În SF? Asta e doar cu împușcături și extratereștri!
Trecând peste această reflecție, sunt nevoit să admit că Asimov încă a rămas alergic la prezentarea mediului înconjurător. E drept, limitările revistei și toate cele, dar din acest motiv, mai ales Generalul se simte tare claustrofobic. Ne înghesuie în camerele navei de război sau ale navetei cu care pleacă spre Trantor și nici despre acelea nu știm prea multe. În cea de-a doua parte se întâmplă destul de multe încât parcă uităm de minimalismul decorativ al trilogiei.
Personajele sunt mult mai bine descrise de data asta. Firește, îl aveai pe Seldon, Hardin și Mallow care înclină înspre un tipar tridimensional, totuși nesatisfăcător pentru mulți cititori. Tot așa, Bel Riose ne apare ca un general genial, căutând gloria dar având o brumă de onoare. El iese în evidență mai ales datorită efortului său sisific de a birui Fundația. Ducem Barr joacă rolul lui Yoda, înțeleptul bătrân care cunoaște căile Forței (pardon, Planului).
În Catârul lucrurile se schimbă. Familia Darrell intră în scenă. Soțul, Toran, e un picuț de umplutură, dar Bayta, soția sa reprezintă o schimbare fascinantă. Repede m-a dus cu mintea la Eowyn, surata ei din epopeea lui Tolkien. Ambele au prins viață în aceeași perioadă, sunt printre puținele personaje feminine ale trilogiei, dar în același timp joacă un rol covârșitor în desfășurarea evenimentelor.
Mai îl avem pe Han Pritcher, bunicul lui Han Solo (glumesc), spionul de carieră care simte pericolul ridicat de Catâr, dar nu este luat în seamă de conducerea Fundației și mai apoi ajunge să fie convertit de puterile mutante ale acestuia. Este o traiectorie fascinantă pe care o urmează. Mai este și Ebling Miss, savantul care nu dă doi bani pe protocol și care se aventurează să afle secretul celei de-a Doua Fundații cu prețul propriei sale vieți.
Și firește, nu în cele din urmă, Catârul. Cu riscul de a face încă o referință la Star Wars, el reprezintă cel mai neașteptat twist din trilogie. E vorba de identitatea sa. Am să scriu mai multe în ultima recenzie când nu va mai putea rămâne ascunsă. Dar felul în care îl creionează Asimov e perfect. O imagine de putere nelimitată, cucerește totul pe unde pune piciorul, dar în același timp are slăbiciunile unui om obișnuit. Și asta duce la căderea sa. Finalul cărții este profund și încărcat de emoție.
Un alt aspect fascinant ține de Trantor. Deja pe timpul Catârului se prăbușise pe deplin și întoarcerea lor pe acea planetă șochează, pentru că nu mai este acel ecumenopolis plin de viață, ci o mare de ruine, tăiate de bucăți și vândute pentru a supraviețui. Ar fi fost fascinant dacă Asimov ar fi scris un roman (sau o serie) care să prezinte viața trantorienilor în acea epocă.
Mai aveam de spus și ultima referință, care ne întoarce la Stăpânul Inelelor. Atât Asimov, cât și Tolkien ajung să scrie în epoci post-imperiale, când marile simboluri vizibile ale puterii zac în ruine. Protagoniștii se plimbă prin lumi decimate iar acel spectacol al distrugerii ne captivează și ne fură ochii. Având în vedere că ambii și-au luat ca referință aceeași epocă a disoluției Imperiului Roman și a frământărilor triburilor germanice am putea găsi o venă comună a inspirației din care se împărtășesc ambii autori.
Să închei, că am bătut câmpii prea mult. Nu am termeni de comparație pentru trilogia asta. Din punct de vedere strict literar și al stilului, lucrurile nu se schimbă prea mult, deși se simte un pas înspre rafinare. Dar aceleași probleme rămân la suprafață. Totuși, nu din acest motiv citești trilogia.
O faci pentru a păși în universul fascinant imaginat de Asimov, căutând ideile și dimensiunea magnifică a istoriei pe care el o prezintă. Personajele care acum sunt mai mature sunt doar cireașa de pe tort. Dacă te afli aici, nu are rost să te oprești din călătorie înainte de ultimul pas. Ah, da, mai e și partea cu finalul deschis. Care-i treaba cu A Doua Fundație?...
Ps: poate că este o reacție impusă de nostalgie, dar după ce am citit aceste cărți instinctul nu a fost să zic, ‘nu mai citesc în viața mea Asimov”, ci din contră. Parcă aș mai vrea să reiau vreo carte de-a lui. După ce am fost maltratat cu niște cărți de 500, 600 de pagini, mă simt bine într-unele ce abia trec de 250 și te fac să visezi cu ochii deschiși. Firește, gusturile mele sunt mai deosebite...
Oricum, ne întâlnim la Capătul Stelei ca să încheiem trilogia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu