O problemă din minte

 

Chiar și unele frânturi biblice par să aibă o acoperire mai largă, în probleme variate.

În tensionata scenă în care se confruntă condamnatul Iisus și procuratorul Pilat, care nu știe ce să facă cu acest prizonier incomod, romanul lansează o întrebare: Ești Tu împăratul iudeilor? (Ioan 18.33)

Iar Christos răspunde într-un mod neobișnuit: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” (In 18. 34). Nici nu neagă acest lucru și nici nu folosește momentul pentru a da mărturie despre Sine. Aruncă mingea înapoi la Pilat pentru a-l forța să iasă din tipare. Însă dialogul curge într-o altă direcție și aș vrea să-l părăsim.

Întrebarea lui Pilat era esențială pentru Iisus. Într-un moment de respiro își întreabă ucenicii, ce spun oamenii din popor despre El, auzind felurite răspunsuri și încheindu-se cu proclamația lui Petru. (Mc 8.27-30). În ocaziile în care făcea exorcizări, de multe ori demonii îi rosteau numele și El repede le închidea gura (Lc 4.41). Cine era cu adevărat era o chestiune de viață și de moarte și de aceea cerea un răspuns propriu.

Mi-am adus aminte de această secvență evanghelică, privind la felul în care se desfășoară dialogul online în zilele noastre. Așa cum a fost creată ideea de social media, fiecare are dreptul să-și expună părerea, atâta vreme cât nu este dăunătoare altora (sau ar trebui să fie așa). Sunt atâtea subiecte care pot fi explorate, combătute, susținute etc.

În mod natural, odată și odată se stabilește un consens al majorității. Fie prin presiune, fie datorită altor factori, se calcifiază o opinie despre un anumit lucru, în așa fel încât majoritatea crede într-un fel, iar o minoritate crede exact invers și își pot susține punctul de vedere cu argumente mai mult sau mai puțin serioase.

Un alt fenomen este acela al intrării unor noi și noi generații în aceste spații, de multe ori trecând prin aceleași etape ale dezbaterii și potrivirii argumentelor, chiar dacă rezultatul este diferit față de cel anterior. Ceva era bun pentru cei din 2011, dar în 2025 este privit ca fiind incomplet, incorent, incoerent.

Nu există prea mult teren stabil, spațiul fiind în permanentă mișcare, asemenea nisipurilor mișcătoare. Firește, există și o mișcare de conservare. Ne plac lucrurile solide, punctele fixe în care ne putem sprijini, cele care ne aduc aminte de zilele mai bune ale tinereții, care ne fac nouă plăcere, etc. Și asta îi atrage pe mulți oameni obișnuiți în veritabile războaie online apărând și contracarând atacuri asupra acestor subiecte.

Poate fi vorba despre teme politice, religioase, muzicale sau despre folosirea mașinilor sau bicicletelor pentru deplasare, dialogul există și freamătă din toate părțile. Și asta este bine pentru că arată că încă putem gândi, ne putem exprima fără să ne temem de consecințe. O bună parte din populația globului nu-și permite această libertate și ar tânji la ea dacă nu ar fi cuprinsă în granițele unor state care nu înghit acest fel de exprimare.

Totuși, în acest vârtej al discuțiilor și argumentelor pare că se dezvoltă un obstacol greu de trecut. Oamenii nu mai vorbesc ei înșiși, nu mai își dedică timpul pentru a rumega informațiile și a le nota după cum cred ei de cuviință. Mai ales că totul se petrece într-un ritm amețitor și știrea de breaking news de acum o zi este deja uitată, odată cu apariția unei alte crize.

Nu ai timp efectiv să cugeți la tot ce se întâmplă, pentru că trebuie să te ocupi și cu alte lucruri ce țin de existență, familie, muncă, timp liber, etc. Avem toți luxul să ne așezăm într-un fotoliu și să privim în gol căutând să plasăm într-un context mai larg aceste evenimente? Bine ar fi.

Astfel, ne găsim într-un fast food intelectual. La fel ca și o mâncare pe care o comandăm de la un astfel de restaurant, gătită de altcineva, în care se adaugă produse pentru a o face cât mai apetisantă la privit și gust, ajungem să preluăm și noi gândurile altora. Pe de altă parte există o întreagă industrie care îi invită pe oameni să-și expună părerile cât mai vocal. Se cuvine întrebarea dacă și aceia au privilegiul cugetării prelungite înainte de a vorbi cu autoritate în fața unui public. Răspunsul îl dă fiecare în parte.

Așa că ne trezim prinși într-un mare angrenaj care se rotește cu o viteză amețitoare chiar dacă el este imens în dimensiuni, forțându-ne să răspundem la zeci de stimuli, cerându-ne reacții cât mai rapide, mai puțin gândite, mai mult bazate pe sentiment și apartenență. Mai ajungem să ne și înșelăm, nu mai avem timp să ne cerem iertare, învățăm că nu are rost să o facem și asta crește și mai mult temperatura conversației.

Nu am ajuns la partea cu o rezolvare facilă. Aceasta nu există. Pentru că suntem influențabili și influențați. Suntem expuși la zeci de opinii  care ne asaltează din toate părțile și își proclamă dreptatea și adevărul. Ideal ar fi să ascultăm toate părțile, dar din nou, cine are timp pentru așa ceva, și mai mult decât atât, la modă este dualitatea războinică între tabere. Cei care sunt apropiați mie sunt corecți și n-ar minți, iar ceilalți sunt firește inamicii mei care n-ar putea spune vreun adevăr în viața lor.

Și acum ar trebui să ne punem întrebarea în mod sincer: De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii? De ce am ajuns așa? De ce cred ceea ce cred, indiferent de ce ar fi. Văd cu ochii mei cum o direcție lansată în mediul online e asemenea unei momelii care atrage bancuri întregi de pești în urmărirea ei. Nici nu este nevoie să fiu mai precis, e vizibil de departe. Și până la urmă e dreptul fiecăruia să creadă ce vrea.

Dar cred că e important să creadă bazat pe ceea ce pleacă din propria sa minte. În epocile anterioare, pentru a învăța, exista un maestru și un discipol. Pentru o vreme, ucenicul călca pe urmele pașilor celui cu experiență. Dar în timp, el trebuia să înceteze a gândi cu mintea maestrului și a se lăsa cu toată greutatea pe mintea sa, dezvoltată în urma acestui proces.

Cine sunt maeștrii noștri? Cine ne învață? Pe cine să căutăm ca să ne așeze nu informații și păreri, ci metodele prin care să ne clarificăm în acest torent de frânturi mai mult sau mai puțin importante și care să ne dea impusul înspre a fi oameni mai buni? Pentru că nu mai putem fi atât de naivi încât să credem în obiectivitatea tuturor surselor care apar în mediul online.

În 2005, într-un sat din Turcia, o oaie a sărit în gol de pe o stâncă. A fost urmată de peste 1500 de surate de-ale ei, multe dintre ele murind datorită impactului. Cam așa stă treaba și cu aceia care se iau după alții. Le este mult mai ușor să o ia la fugă chiar dacă nu-și dau seama că sunt gata să cadă în gol.

sursa foto: https://unsplash.com/photos/man-sitting-in-the-top-of-the-mountain-9qYKMbBCFjc