Noah dară oameni buni, ajunsărăm aci. S-a revelat surpriza acestui început de sfârșit de an și este în totalitate vina lui Tolkien. Și Bulgakov, deși el era cumva prins în grila mea proprie de interpretare. Dar Asimov, e în întregime vina mea.
E ciudat dacă stau și mă gândesc că nu am mai citit cărțile lui de-o bună vreme. În liceul am fost călare peste ele, că aproape le-am învățat pe de rost. Țin minte că la un moment dat am făcut un maraton și le-am citit pe toate 15 cap coadă și cred că o dată am trecut doar prin seria Fundației. Nu-mi aduc aminte și nu mi-am notat pentru că mintea nu este necesară în astfel de condiții.
Oricum, să sar la concluzie. Săptămâna asta am ținut dinadins să citesc trilogia Fundației, la bătrânețe, acum după ce am trecut printr-un filtru mult mai divers și extins de scriitori. Cum se simte Fundația citită la maturitate? Să sărim în răspuns, că deja am umplut o pagină.
Aș începe cu reacția lui Asimov însuși. Înainte să scrie Marginea Fundației în 1982 s-a pus să recitească trilogia originală ca să simtă gustul și să găsească punctele de convergență. Din propria sa mărturie, reiese un sentiment de rușine și stânjeneală. Trilogia era titrată, însă din punct de vedere literar avea mari carențe.
Și...din păcate... trebuie să-i dau dreptate. De-a lungul anilor și încărcat cu nostalgie, m-am opus celor care spuneau că nu este o carte bună (de acum vorbim doar despre Fundația). Mai ales cei care dezbăteau soarta serialului făcut de Apple și care susțineau sus și tare că este nevoie de schimbări pentru a putea face ceva.
Din păcate, au partea lor de dreptate. Strict din punct de vedere literar, ne găsim într-un deșert mai nemilos decât Arrakisul lui Frank Herbert. E drept, Asimov era puștan când le-a scris și a făcut-o pentru o revistă așa că orice cuvânt era valoros și nu putea fi risipit. Dar de multe ori, cadrul este atât de strâmt încât nu-ți permite să întorci capul în stânga sau în dreapta.
Clișeul este “oameni care stau la birou și vorbesc”. Iar eu ziceam nu-i chiar așa. M-am înșelat, recunosc. Nu-i vorba că acțiunea vine cu țârâita, nu prea este deloc. Și aici nu vorbesc despre lupte corp la corp sau bătălii între facțiuni. E vorba de ceva care să semene cu mișcarea. Exagerez, sunt câteva secvențe cinematografice memorabile, dar le numeri pe degete.
Și vă pot spune exact cu ce alte opere literare seamănă. Vă spun pentru că nu se găsesc pe piață. Seamănă cu primele mele tentative literare. M-am pus să scriu serios imediat ce am citit Fundația și se vede. Am pierdut multe din acele caiete, dar ce păstrez seamănă izbitor cu frugalitatea literară a lui Asimov.
Închizând paranteza sentimentală, după atâtea critici, la ce bună Fundația? Cum de este privită ca un roman de referință, ca o serie de neratat pentru orice fan al genului SF? Ce ne-a pus Asimov în mâncare de am ajuns să-l îndrăgim și să nu aruncăm cu pietre după el?
Hai să încep cu premisa, că poate ne dumirim. Povestea începe într-un Imperiu Galactic vechi de 12.000 ani a cărui capitală este o planetă învelită complet în metal. Dar acest Imperiu se va prăbuși. Vor urma 30.000 de ani de barbarie și haos. Un singur om, Hari Seldon, cunoaște aceasta și face ceva pentru a scurta epoca prăbușirii la doar 1.000 de ani prin întemeierea unei Fundații (numai una?) a noului Imperiu.
De aici urmează câteva povestiri scurte care ne poartă în viitorul acestei Fundații, o mică colonie de savanți ce trebuie să lupte cu regatele barbare din periferie. Iar Seldon le va apărea în înregistrări care îi vor ghida spre acel viitor luminos pregătit de el. Practic, urmărim prăbușirea Imperiului Roman și formarea Europei feudale, dar în spațiu.
Și aici apare cârligul pe care-l muști fără să-ți dai seama. Ce se va întâmpla mai departe? Are dreptate Seldon? Cum vor trece peste criza aceea, dar peste următoarea? Universul pe care-l creează Asimov la nivelul ideilor este într-o altă dimensiune în comparație cu scrisul său. Cadrul conceptual este suficient de științific încât să producă lucrări savante despre rezultate.
E drept dacă aș vorbi despre mine și probabil alte sute de mii de cititori, ceea ce m-a fascinat au fost lucrurile nespuse. Asimov aruncă referințe în stânga și-n dreapta și te lasă pe tine să visezi și să le îmbogățești. Oare cum arată Trantorul? Dar regatele barbare? Câți mari împărați a avut Imperiul? Cum arată celelalte planete?
Uimirea pe care o produce cadrul depășește orice limitări ale scrisului. E drept eram adolescent și poate nu aveam un spirit critic prea dezvoltat, dar n-am ținut cont de acele slăbiciuni pentru că mă imaginam pe Terminus, croiam istorii pentru Anacreon sau Korell.
Dincolo de aspectul estetic sau indirect, rămân totuși noțiunile pe care Asimov le impune textului. O astfel de cronică, oricât de brut înscrisă, impresionează și pune mintea la contribuție. Cum s-ar produce căderea unui Imperiu Galactic? Ce putem spune despre factorii prezentați de el? Să aibă religia o putere atât de mare, iar mai apoi comerțul poate juca rolul unui liant temporar al puterii?
Fundația nu impresionează și nu prea se susține de una singură. Creează o lume, un păianjeniș complex de idei, concepte și imagini memorabile care nu te lasă să o uiți prea ușor. Asta face ca volumul lui Asimov, ce compilează opere anterioare să fie o lucrare clasică a genului, în contra tuturor punctelor sale slabe.
Reîntâlnirea cu una din cărțile mele preferate nu m-a dezamăgit, dar mi-a adus aminte de această ambivalență. Ar putea ridica și întrebări la nivelul scriiturii. Îl putem suporta pe un autor dacă n-are ochi pentru proză, dar ideile îi sunt explozive? Vorbeam într-o altă postare despre ochelarii pe care trebuie să-i purtăm când citim diferite cărți. Se potrivește de minune și pentru uimitor de dezamăgitoarea trilogie a Fundației.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu