Fiinţa
umană în sinea ei jinduieşte după ceva mai profund şi mai măreţ decât ea
însăşi. Visează dincolo de ea, face planuri dincolo de lungimea naturală a
existenţei proprii. Vede verde acolo încă este deşert şi un imperiu acolo unde
este o colibă.
Instinctul
acesta, creator este de apreciat pentru că altfel, trăind într-o stare apatică,
nu am cunoaşte societatea contemporană. Că ea nu este neapărat o utopie primitoare pentru toţi pământenii asta face
parte din pervertirea idealurilor cuceritoare.
În sensul că, termenul de cuceritor (care poate avea o conotaţie
pozitivă) se transformă în termenul imperialist. Şi când o astfel de atitudine
ia locul, binele şi progresul sunt aşezate într-o vitrină sau într-o carte de
speculaţie filosofică.
Din
această scurtă descriere, reiese o anumită dorinţă a omului conferită de
statura sa. Oricât ar încerca, oricâte lucruri ar realiza omul va rămâne
întotdeauna la un anumit nivel ontologic: creatură. Diferenţa este că omul încearcă să îşi
manifeste puterea de creator în toate domeniile posibile încercând să sufle în
diferite obiecte suflare proprie, însufleţindu-şi propriul univers.
Şi
cu toate acestea, rămâne golul acesta. Pentru că o anumită dimensiune a
realităţii tinde să demoleze întotdeauna microuniversurile umane: timpul. Nicio
civilizaţie, oricât ar fi fost ea de strălucită şi oricâte realizări ar fi
produs, nu a rezistat trecerii. Cu cât timpul a întins o civilizaţie pe scala
ei, a reuşit să o rupă din încheieturi şi până la urmă a prefăcut-o în cenuşă.
Asta
cu siguranţă că duce la o frustrare metafizică. Omul are în el un gând
superior, şi cu toate acestea nu îl poate realiza pe deplin. Ceva se interpune
întotdeauna în plan material, surpându-i castelele de nisip.
Şi
atunci, cumva caută un refugiu în citadela metafizică a religiei. Şi vreau să
mă opresc doar asupra creştinismului în acest punct, pentru că tema aceasta
este extrem de vastă şi plină de hăţişuri încât nu merită dezbătută într-un
spaţiu atât de restrâns.
Ideea
principală, surprinsă din lectura mai multor autori de diferite tradiţii
creştine este că ei oferă omului această consolare: omul poate ajunge, prin
anumite încercări la acelaşi nivel cu Dumnezeu, sau cel puţin cu îngerii
dobândind un nou statut. Şi omul percutează la această speranţă că cel puţin
într-un plan spiritual poate să îşi depăşească condiţia lui ontologică. El este
capabil să lucreze la mântuirea proprie, la eliberarea din condiţia de păcătos
cu puţină imixtiune din partea lui Dumnezeu, decât probabil a unor directive în
ceea ce priveşte direcţia în care trebuie să meargă.
Ceea
ce frapează însă, este că direcţia pe care am prezentat-o, una destul de
puternică în diferite cercuri, fie ele tradiţionaliste sau neoprotestante, este
diferită de tabloul oferit de către Biblie, cartea ce ar trebui să slujească
drept manual.
Aici Dumnezeu joacă rolul de arbitru în problema
păcatului. În Geneza 2:16-17 reiese clar că
El are drept de viaţă şi de moarte asupra omului şi decide ce se va
întâmpla în cazul în care acesta păcătuieşte. Când Adam cade, aduce asupra
tuturor descendenţilor săi, ceea ce poate fi privită ca boala păcatului (Romani
5:12), omul fiind incapabil să facă ceva pentru a se salva. Dumnezeu aduce în
prim plan harul (Efeseni 2:18), oferind o cale de scăpare pentru cei care îl acceptă.
De asemenea, trimite cel mai mare dar, pe Fiul Său, să moară devenind astfel
ţinta supremă a blestemului păcatului (Ioan 3:16) şi putând să ofere eliberare
oricui acceptă acel sacrificiu. Tot Dumnezeu va fi Acela care va încheia
istoria, va şterge răul din lume şi va readuce Paradisul pe Pământ. (Apocalipsa
21:1)
În
această scurtă descriere, vedem că principalul actor este Dumnezeu, care se
ocupă de toate detaliile. Nu doreşte ca noi să ne chinuim sufletul încercând să
ne eliberăm de o povară imposibil de scăpat. Nu poţi cere cuiva care este
inclus într-un sistem corupt să repare şi să repornească sistemul din care face
parte. El deja este infectat cu un anumit grad de eroare. E nevoie de o
intervenţie externă.
Acum
putem doar să ne gândim la această întrebare: să fim trişti sau să ne bucurăm
de faptul că Dumnezeu ne-a furat şansa de a fi proprii noştri mântuitori? Eu
unul, cred că aş fi mulţumit. Problema noastră este că noi privim mereu
problema dintr-un cadru teluric. Dilema în care ne aflăm este de dimensiuni
cosmice, şi duşmanii umanităţii sunt făpturi dincolo de posibilitatea noastră
de gândire. Şi a crede că nişte fiinţe limitate ar putea pune probleme unor
tacticieni de geniu mi se pare ridicol. Aşa că da, ştiind că Altcineva a dat
deja marea bătălie e liniştitor. Noi, luptăm în spatele liniilor inamice într-o
bătălie a la Stalingrad extinsă la nivelul fiecărui om şi sperăm să vină
ofensiva Aliată. Şi partea bună este că în cazul acesta, istoria se va repeta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu