Ce adjectiv s-ar potrivi oare mai repede fiinţei umane? Creator sau distrugător? Dacă printr-un exerciţiu ipotetic am avea mâinile aşezate asupra acestor două singure opţiuni. Răspunsul uşor ar fi ambele.
Omul este capabil să creeze opere de artă care să dăinuiască peste milenii şi să aibă un impact emoţional sau intelectual chiar după ce autorul şi însăşi mediul creat au apus. Încă suntem fascinaţi de cultura şi spiritualitatea anticilor sau medievalilor sau a culturilor insolite de pe glob. Sculpturi, picturi, opere muzicale şi literare de mare valoare. Acea valoare se remarcă tocmai prin perenitatea şi actualitatea lor. Acestea sunt dovezi ale acelui lucru numit "geniul creator". Ceea ce este interesant este că geniul acesta transcende. Într-un fel se poate vedea şi o anumită notă tragică în această expresie. Pentru că nu oricine poate transcende, nu poate depăşi condiţia normală şi să ajungă în postura de creator. Trebuie un efort fizic şi intelectual pe care mulţi nu sunt dispuşi să-l încerce din diferite motive.
Distrugător poate fi oricine. Nu poţi să nu fii fascinat totuşi de una dintre trăirile umane de bază care se regăseşte în orice om. Este germenele care mănâncă tot ceea ce omul naşte. Este sindromul urii. Analizată logic, nu îşi poate găsi izvorul. Ura este un sentiment fără noimă care împinge fiinţa umană la a se mânca pe sine. Orice stă la mila acestui sentiment. Toată cultura lumii, toate modele cultural-religioase nu au putut vindeca umanitatea de această aparentă boală.
De câte ori n-a trecut cultura, arta prin holocausturi impuse de ură, în diferitele ei forme? De câte ori gândul şi pana nu au fost reduse la tăcere de pumnul greu al celui ce nu înţelegea şi nici nu voia să înţeleagă? (Dacă cineva s-ar gândi poate la instanţe în care religia a jucat un rol major, eu cred altfel; nu religia a creat ura, ci ura şi-a găsit într-un discurs religios pervertit energie)
Putem ajunge la următoare concluzie: dacă am admite că noi suntem distrugători, sau cel puţin există în om gena dominantă a anihilării, ne-am vedea imaturitatea. Un om matur, care îşi conduce viaţa după anumite principii şi urmăreşte unele scopuri, nu va acţiona fără noimă şi nu va dori distrugerea a ceva dintr-un impuls. Un copil însă, face aceasta. Copilul de cele mai multe ori nu gândeşte în perspectivă, ci are în vedere doar răzbunarea de moment. A fost ofensat, îi va întoarce gestul cu o greutate dublă. Şi pe marginea ruinelor va sta zâmbind triumfător.
Nu suntem mai mult decât nişte copii care ţinem o lume în mână. Cum o facem, se vede deja. E trist însă că de cele mai multe ori acţionăm aşa, fără ziua de mâine. Leacul, dacă există trebuie căutat. Dar pentru aceasta, este nevoie de cap. Şi acela nu poate fi găsit printre ruine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu