Mă gândesc uneori la ce poate fi. La ceea ce este dincolo de palpabil, de ziua de mâine. La poimâine şi chiar dincolo. La viaţa de după şcoală. Şi astăzi m-am gândit puţin mai mult acolo. Arta de calitate întotdeauna ascunde mai mult, dincolo de carapacea evidentă. Şi uneori un cuvânt sau o frază pot conduce departe.
Aşa şi cu următoarea replică din filmul Interstellar al mult-aclamatului Christopher Nolan. Când două personaje discută, tătăl şi fiica, el răspunde la un moment dat fiicei sale: Părinţii vor ajunge să rămână amintiri pentru copiii lor. Mi se pare o idee interesantă.
Pe lângă împlinirea unui rol în concluzia filmului, această replică ridică o sumedenie de gânduri ce merită explorate. Ca tineri nu ne gândim prea serios, la viitorul nostru, la momentul în care probabil vom deveni părinţi. Şi din acel moment, după cum spunea Cooper, vom rămâne doar amintiri pentru copiii noştri. Dar, cred că bariera poate fi împinsă mai departe.
Spuneam că noi nu ne gândim de multe ori la ce facem, cum facem şi mai ales la ce lăsăm în urma noastră. Toate acţiunile noastre sunt păstrate în memoria colectivă. Bune sau rele. Numele nostru va stârni o reacţie imediată, automată în mintea unui interlocutor. Şi creierul, prin prisma experienţelor şi amintirilor va răspunde: a fost un om bun, a fost un pierde-vară, a ştiut ce a crezut.
Noi punem temelia viitorului nostru chiar din aceste momente. Prin tot ce facem. Prin ce nu facem. Prin visele pe care le urmăm şi proiectele la care sperăm. Ni se va scrie o carte de istorie cu numele nostru în ea. Şi nu cred că toţi oamenii vor avea ocazia să schimbe lumea în bine. Am credinţa că nu va fi aşa. Dar lumea nu constă în toată societatea. Lumea nostră se restrânge la oraşul nostru, la satul nostru, la persoanele pe care le cunoaştem. Şi începând de aici putem să ne arătăm ca oameni de bine.
Şi totul poate deveni istoria. Căci trecut va deveni. Şi în acel viitor, tot ce este proaspăt se va coace şi va deveni mai înţelept, mai trecut prin viaţă. Acolo, va fi viitor în întruchiparea copilului ce poartă acelaşi nume şi are aceeaşi bătaie a inimii. Care priveşte înspre tine şi te ştie doar cu un singur nume: mama/tata.
Timpul va trece şi viaţa i se va deschide înainte, odată cu cărţi de istorie. În ele va putea citi ce s-a întâmplat încă dinainte de a se naşte. Atunci va trage singur linie şi va spune: Vreau şi eu aşa! Vreau să fiu ca părinţii mei! De ce? Pentru că ei au ştiut să fie oameni frumoşi şi au cultivat în copiilor lor aceleaşi valori. Aşa, pământul nostru se va umple cu o mulţime de amintiri cu oameni buni, de la o generaţie la alta.
P.s.: În acest link este un remix al piesei Our destiny lies above us. Am ales-o pentru că nu diferă atât de mult de original şi pentru că imaginea indică de fapt esenţa filmului.
https://www.youtube.com/watch?v=S2ILybG36-E
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu