Un aspect peren al fiinţei umane şi un simptom al prezenţei umane într-o anumit spaţiu al existenţei este mândria. Acest sentiment atât de îngemănat cu însuşi măduva spirituală a omului l-a urmărit de la naşterea noastră că rasă şi până acum.
Ne-a făcut să ne construim clădiri impunătoare, să ne marcăm teritoriul într-un mod cât mai bombastic cu putinţă şi în aşa fel încât orice să ştie cine a fost pe acolo, sau cine este responsabil pentru acel gest.
Mândria se găseşte în doze mari şi doze mici. Orice om, oricât de departe de lumina reflectoarelor simte acesta nevoie inconştientă de a-şi flexa muşchiul mândriei. Şi în momentul în care se găseşte în faţa unui public doritor să audă, se prezintă pe sine şi realizările sale aşteptând, desigur, un fior colectiv de apreciere.
Pentru aceasta, uneori va apela şi la acţiuni care în alte circumstanţe ar părea ridicole şi chiar ruşinoase pentru a fi povestite. Însă, atunci când situaţia este potrivită, se va prezenta într-o lumină proastă, atâta vreme cât va avea parte de o licărire de admiraţie din partea semenilor săi.
Că fiinţe umane, avem implantat în noi dorinţa de a realiza ceva. De a ne pune amprenta într-un anumit domeniu, de a îmbunătăţi ceea ce încă parcă scârţie. Domeniile se ramifica la fel ca însăşi măştile experienţelor umane. De la inventatori până la profesori de grădiniţă şi alte meserii liberale, ştim că trebuie să facem ceva. Pentru aceasta facem şcoli, ne dezvoltăm mintea într-un mod la fel de galopant ca şi lumea ce ne înconjoară. Şi poate realizăm acest lucru, sau poate că nu. Şi ne dăm bătuţi, revenind cu picioarele pe pământ, transformându-ne în nişte rotiţe ale unui sistem prezent încă din zorii vieţii.
Realizările noastre, care vor primi recunoaştere din partea societăţii şi a celor care ne înconjoară sunt benefice. Pentru cei din jur, pentru că ideile noastre, fiind noi pot îndrepta ceea ce în acel moment pare înclinat. În acelaşi timp, sunt benefice pentru noi. Cel care reuşeşte, trebuie să simtă o recompensă interioară. Munca lui de atâţia ani îşi atinge apogeul în acel moment. Aprecierea unanimă sau parţială a celorlalţi ar trebui aşteptată.
Însă, depinzând de personalitatea fiecărui individ, de felul în care se raportează la cei din jur şi de scopurile ultime în viaţă, apare şi mândria. Unii oameni nu o posedă într-o măsură atât de mare încât să fie vizibilă. Nu cred că lipseşte din inima vreunui om. Însă, este ţinută sub control şi eliberată în doze mici. Dar, când cineva lasă măsurile de siguranţă, se îmbată cu realizările proprii şi ajunge să se considere pe sine superior celor din jur datorită acestor realizări se afla într-un pericol destul de mare.
Făcând aşa, îşi pregăteşte sieşi căderea. Poate că evoc prea puternic cuvintele Scripturii (Prov. 16:18), dar acesta este adevărul. Mândria duce inerent la o îngheţare a raţiunii, la o supraexpunere la reuşită şi supraevaluare personală. Şi după aceea crezi că poţi face mai mult, că ai o putere mai mare decât restul, pe care îi priveşti că pe nişte simpli aplaudaci simpatici. Poţi cădea într-un anumit cult al personalităţii în miniatură în care te vezi că singura persoană care poate aduce rezolvare unei soluţii, indiferent de alte opinii, oricum greşite sau parţial corecte. Tu deja deţii răspunsul.
Şi totul poate fi bine până într-un moment în care toată această părere bună despre tine se va ciocni de realitatea crudă. Când balonul de săpun se va sparge şi vei realiza că nu eşti chiar atât de impresionant pe cât îţi creaseşi imaginea. Şi cine îşi va mai aduce aminte în anii următori de acel mare titan ce acum stă prăbuşit la pământ ca măreţul Ozymandias al lui Shelley?
Mândria face mai repede parte din conştiinţa emoţională a omului, şi din latura lui imatura (dacă am putea să legăm de postarea anterioară a urii). Până la urmă, dacă privim la motivul care naşte mândria am putea să înţelegem mai uşor. Ne mândrim cu ce realizăm, cu ceea ce ştim şi cu ce facem. Dar mare parte a acestei "cunostiinte" nu vine de la noi.
Este rezultatul final a unor ani de pregătire anterioară. Socializarea din cadrul familial, educaţia şcolară, experienţa de viaţă a altora, tot acest bagaj vine înainte ca noi să ştim ce e mândria în formă ei cea mai otrăvitoare. Tot ce realizăm, realizăm pe fundaţia altora. Pe lângă această, ar trebui să nu uităm mai mulţi factori foarte importanţi.
Admiterea la o şcoală anume, anumiţi profesori dispuşi să îşi ofere parte din experienţa lor de viaţă, evenimente marcante care şi-au pus amprenta asupra persoanei şi au făcut-o să obţină succesul. Toate acestea sunt cărămizile pe care s-a urcat. Şi tocmai datorită lor, e lipsit de sens mândria. Puteam la fel de bine să trăim şi fără ele şi să fim doar simpli oameni. Adunarea acestor factori împreună şi ivirea ocaziei de a-i folosi, peste un anume timp, nu poate fi meritul nostru. Dacă recunoaştem asta, sufocam practic flacăra îmbietoare a mândriei.
Important este să realizăm ceea ce ne-am propus. Să fim, ceea ce trebuie să fim, oameni de calitate. Aceasta se obţine prin înţelegerea factorilor care ne-au propulsat în anumite situaţii şi să ne păstrăm atenţia îndreptată asupra scopului nostru ultim, indiferent care ar fi acela. Şi poate aşa, lumea nu se va mai zgudui atât de des la căderea atâtor "titani" cu picioare de lut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu